După câtva timp în care am încercat să pun în practică aceste lucruri, puțin făcând, puțin căzând, (deși văd clar că încă îmi lipsește acest spirit de dreptate) și sunt din ce în ce mai confuză, gândind la marea mea nerecunoștință, mi-a vorbit și m-a făcut să înțeleg necesitatea duhului mortificării. Deși îmi amintesc că din toate aceste lucruri pe care mi le spunea, adăuga mereu că orice lucru trebuia făcut din iubire față de El și că, virtuțile cele mai frumoase și sacrificiile cele mai mari deveneau banale dacă originea lor nu era din iubire. „Caritatea” – îmi spunea – este o virtute care dă viață și splendoare tuturor celorlalte, în sensul că fără ea, toate sunt moarte: ochiul Meu nu primește nicio desfătare, iar asupra Inimii nu au nicio putere. Așadar, fii atentă și fă ca lucrările tale, chiar și cele mai mici, să fie învăluite de caritate, adică în Mine, cu Mine și prin Mine.”
Așadar, să o luăm de la început de la mortificare: „Vreau–îmi spunea – ca toate lucrurile tale, chiar și cele necesare, să fie făcute în spirit de sacrificiu. Vezi, lucrările tale nu pot fi recunoscute de Mine ca fiind ale Mele, dacă nu au pecetea mortificării. Așa cum moneda nu este recunoscută de popoare dacă nu conține imaginea regelui lor, ba chiar e disprețuită și nu onorată, tot așa se întâmplă cu lucrările tale, dacă nu sunt incastrate [cuprinse] în Crucea Mea, nu pot avea nicio valoare. Vezi, acum nu se vorbește despre distrugerea făpturilor, ci despre cum trebuie să dai moarte voinței tale, pentru a trăi doar în Mine și din propria Mea viață. Este adevărat, că te va costa mult ceea ce ai făcut, dar fă-ți curaj, nu te teme. Nu vei acționa tu, ci voi fi Eu cel care va lucra în tine.”
Așadar, primeam alte lumini[1] referitor la anihilarea mea și îmi spunea: „Tu nu ești altceva decât o umbră, care în timp ce mergi să o prinzi, îți scapă; tu ești nimic”[2].
Mă simțeam foarte mult anihilată că aș fi vrut să mă ascund în abisurile cele mai adânci, dar îmi era imposibil să o fac și simțeam o îmbujorare foarte mare, încât am amuțit. În timp ce mă aflam în această descompunere a nimicului meu, El îmi spunea: „Apropie-te de Mine, sprijină-te de brațul Meu. Eu te voi susține cu mâinile Mele, iar tu vei primi tărie. Tu ești oarbă, dar lumina Mea îți va folosi pentru a te călăuzi. Vezi, Mă voi așeza în fața ta, iar tu nu vei face altceva decât să Mă privești pentru a Mă imita.”
[1] Alte lumini: – se referă la cât de mult înțelegea Luisa nimicnicia ei și cum trebuia să se abandoneze complet în mâinile lui Isus pentru a se asemăna cu El în totalitate.
[2] Căci cine te face mai deosebit de alții? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit? (1 Cor 4,7). „Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie, se înșală pe sine însuși” (Gal 6,3)
Voința Divină 