Voința Divină

Cine ar putea spune ce schimbare s-a produs în interiorul meu? Totul era de groază pentru mine. Acea iubire pe care mai înainte o simțeam în mine, acum o simțeam schimbată în ură cumplită. Ce durere să nu-L mai poți iubi! Îmi sfâșia sufletul, gândul că acel Domn [e acela care a fost atât de bun cu mine]! Acum mă vedeam constrânsă să-L detest, să-L blestem ca și cum ar fi cel mai crud dușman, să nu-L pot privi nici măcar în imaginile Sale, care doar privindu-le, ținând rozarii în mână, sărutându-le îmi veneau atare impulsuri de ură și o atare forță de a le face toate bucăți, iar uneori opuneam foarte mare rezistență, încât natura mea umană tremura din cap până în picioare. O, Dumnezeule, ce durere foarte amară! Eu cred că dacă în iad nu ar mai fi dureri, singura durere de a nu-L putea iubi pe Dumnezeu ar forma cel mai oribil iad.

De multe ori diavolul îmi punea înainte harurile pe care Domnul mi le-a dat ca o lucrare a imaginației mele. Prin urmare mă îndemnau să duc o viață mai liberă, mai confortabilă, ca și cum ar fi adevărat și îmi reproșau spunându-mi: „Acesta este binele pe care ți-l voia? Aceasta este răsplata, că te-a lăsat în mâinile noastre? Ești a noastră, ești a noastră, pentru tine totul s-a terminat, nu mai poți spera!”Iar în interior simțeam că arunc împotriva Domnului astfel de impulsuri de indignare și de disperare, că de multe ori, aflându-mă cu câte o imagine în mâinile mele, era atât de mare forța indignării, că am rupt-o; dar în timp ce făceam aceasta plângeam și o sărutam, dar nu știu cum să spun, dar parcă eram nevoită să o fac.

Cine ar putea spune sfâșierea sufletului meu? Demonii sărbătoreau și râdeau; care făcea zgomot fie dintr-un loc, fie dintr-altul, care răcnea, care mă asurzea cu strigăte, spunând: „Vezi că ești a noastră? Nu rămâne altceva decât să te ducem în iad, cu trupul și sufletul. Vei vedea că o vom face.”

Uneori simțeam că mă trage cineva, când de haine, când îmi trăgea scaunul pe care eram îngenunchiată, și atât de tare îl mișcau și răcneau, că nu mă puteam ruga. Uneori era atât de mare frica mea, încât mă duceam la culcare crezând că mă pot elibera de ei, dar chiar și acolo veneau după mine, urmându-mă cu aceste zgomote, care se întâmplau în mare parte a nopții, trăgându-mi perna și păturile. Acum cine poate spune spaima, pe care o simțeam? Nici eu însămi nu știam unde mă aflu: pe pământ sau în iad?

Era atât de mare teama că mă vor duce cu ei, încât ochii nu mi se mai puteau închide să dorm. Stăteam ca unul care avea un dușman crud, care a jurat că trebuie cu orice preț să-i ia viața, și asta credeam că trebuia să mi se întâmple înainte să închid ochii. Aveam senzația că cineva ar pune ceva înăuntrul meu, așa că eram obligată să țin ochii larg deschiși pentru a vedea când trebuiau să mă ducă [demonii]. Cine știe, poate că mă puteam întări pentru a mă opune la ceea ce voiau să-mi facă. Așadar simțeam că mi se ridică firele de păr de pe cap, unul câte unul, și o sudoare rece curgea pe tot trupul meu și-mi pătrundea până în oase, îmi simțeam nervii și oasele că se desprind, unul câte unul, zbătându-se împreună, de frică. În alte momente mă simțeam provocată la astfel de ispite de disperare și de sinucidere, că uneori, aflându-mă aproape de fântână, simțeam că eram trasă[1] înăuntru, sau îmi venea să iau cuțitul și să mă sinucid. Era atât de mare efortul pe care trebuia să-l fac pentru a fugi, încât simțeam dureri de moarte, iar în timp ce fugeam, îi simțeam venind după mine. Mi se inocula gândul că pentru mine era inutil să trăiesc, după ce am săvârșit atât de multe păcate. Dumnezeu m-a abandonat, deoarece nu i-am fost credincioasă, ba chiar vedeam că am făcut multe răutăți pe care niciun suflet din lume nu le-a comis, așa că, pentru mine nu mai era speranță de milostivire. În adâncul sufletului meu simțeam că se repetă: „Inamică a Lui Dumnezeu, cum mai poți trăi? Știi tu cine este acel Dumnezeu pe care L-ai insultat atât de mult, pe care L-ai hulit și L-ai pizmuit? Vai, pe acel Dumnezeu imens, care te înconjura peste tot, ai îndrăznit să-L ofensezi chiar sub privirea Lui. L-ai pierdut pe Dumnezeul sufletului tău. Cine-ți va mai da pace, cine o să te elibereze de atât de mulți dușmani?”

Era atât de mare durerea, că nu făceam altceva decât să plâng. Uneori începeam să mă rog, iar pe diavoli, ca să mărească chinul meu, îi simțeam deasupra mea, care mă loveau, care mă înțepau și care mă sufocau. Odată îmi amintesc că, în timp ce mă rugam, mi-am simțit picioarele trase de jos, pământul deschizându-se și flăcările ieșind, iar eu mă scufundam înăuntru. A fost atât de mare spaima și durerea, că am rămas pe jumătate moartă. Ca să-mi revin din această stare, a venit Isus Cristos și m-a încurajat, m-a făcut să înțeleg că nu era adevărat că a fost voința mea să-L ofensez, și că eu însămi puteam să-mi dau seama din durerea foarte amară pe care o simțeam, că diavolul era un mincinos, și că nu trebuia să-l ascult. Deocamdată trebuia să am răbdare să mai sufăr acele hărțuiri și apoi trebuia să vină pacea.

Așa se întâmpla din când în când, când ajungeam la extreme și, uneori, în mijlocul celor mai aspre chinuri în acel act de mângâiere, sufletul era convins deoarece înaintea acelei lumini era imposibil ca sufletul să nu înțeleagă adevărul, dar după ce mă aflam în luptă, mă găseam în aceeași stare ca înainte.

Mă ispitea să nu mă împărtășesc, convingându-mă că după ce am săvârșit atât de multe păcate, era o mare îndrăzneală să o fac, și că dacă îndrăzneam, nu Isus Cristos ar fi venit, ci diavolul, și că atât de multe chinuri mi-ar fi dat, că aș fi murit. Totuși, ascultarea o învingea. Este adevărat că uneori sufeream dureri mortale, încât cu dificultate puteam să-mi revin după împărtășanie, dar din moment ce Confesorul voia în mod absolut să o fac, nu puteam să fac altfel. Totuși, îmi amintesc că de mai multe ori în timp ce mă rugam seara, îmi stingeau becul. Alteori urlau în așa hal că era de speriat, alteori se auzeau voci slabe, de parcă erau muribunzi. Dar cine poate spune tot ce făceau? Este imposibil.

---

[1] Adică, „să mă arunc înăuntru”.