După aceste întâmplări, într-o bună zi, după Sfânta Împărtășanie, simțeam toată Iubirea Lui în mine și faptul că îmi voia foarte mult bine, încât eu însămi rămâneam foarte uimită, pentru că mă vedeam foarte rea și necorespunzătoare, și îmi spuneam: „Măcar dacă eram bună, cel puțin să corespund! Mi-e teamă că mă părăsești din nou”(Această teamă de a fi lăsată de El am avut-o întotdeauna și încă o mai am, iar uneori este foarte mare durerea pe care o simt, încât cred că chinul morții ar fi mai mic, iar dacă El nu vine să mă calmeze, nu mai pot avea pace)[1]. Dar în schimb, vrea să se închidă și mai afectuos în interiorul meu.
În timp ce Îl simțeam în interiorul meu, cu vocea interioară mi-a spus: „Iubita Mea, lucrurile din trecut nu au fost decât o pregătire. Acum vreau să trec la fapte, iar pentru a dispune inima ta să facă ceea ce vreau din tine (adică imitația vieții Mele) vreau să intri în marea imensă a Pătimirii Mele. Iar tu, când ai înțeles bine amărăciunea Durerilor Mele, Iubirea cu care le-am suferit și Cine sunt Eu, care am suferit atât de mult, și cine ești tu, cea mai nedemnă făptură, vai, inima ta nu va îndrăzni să se opună loviturilor, crucii, deoarece Eu le țin pregătite doar pentru binele tău. Dimpotrivă, doar la gândul că Eu, Învățătorul tău am suferit foarte mult, durerile tale îți vor părea umbre, le vei confrunta cu ale Mele și astfel, suferința îți va fi dulce și vei ajunge la stadiul în care nu vei mai putea sta fără să suferi.”
Natura [umană] tremura doar gândindu-se la pătimiri; Îl rugam ca El însuși să-mi dea putere, pentru că fără El m-aș fi folosit de propriile Sale daruri pentru a-L ofensa pe Donator. Așadar, am început să meditez pătimirea, iar aceasta i-a prins bine sufletului meu, încât cred că tot binele l-am avut din acel izvor. Vedeam patima lui Isus Cristos ca pe o mare imensă de lumină, care cu razele sale nenumărate mă învăluia complet, adică aceste raze reprezentau: răbdarea, umilința, ascultarea și multe alte virtuți. Mă vedeam complet înconjurată de această lumină și rămâneam nimicită văzându-mă foarte diferită de El. Acele raze care mă învăluiau reprezentau foarte multe reproșuri pentru mine. Simțeam că mi se spune: Un Dumnezeu răbdător, iar tu?… Un Dumnezeu umil și supus chiar și propriilor săi dușmani, iar tu?… Un Dumnezeu care suferă foarte mult din iubire pentru tine, iar suferințele tale unde sunt din iubire pentru El?”
Uneori, El însuși îmi relata chinurile suferite de El, iar eu rămâneam foarte tulburată, încât plângeam amarnic.
Într-o zi, în timp ce lucram, mă gândeam la durerile foarte aprige pe care le-a suferit bunul meu Isus. Îmi simțeam inima foarte chinuită de durere, încât îmi lipsea respirația. Temându-mă de ceva, am vrut să-mi distrag atenția, ieșind la balcon. Dau să privesc în mijlocul străzii, dar ce văd? Văd strada plină de oameni și, în mijloc, iubitul meu Isus, cu crucea pe umeri – și unii îl trăgeau de o parte și alții de cealaltă parte – fără suflare, iar Fața Lui picura sânge, și-a ridicat ochii spre mine, cerându-mi ajutor.
Cine poate spune durerea pe care am simțit-o, impresia pe care a făcut-o sufletului meu o viziune atât de impresionantă? Am intrat imediat înăuntru; eu însămi nu știam unde mă aflu, îmi simțeam inima sfâșiată de durere, urlam plângând; îi spuneam: „Isuse al meu, cel puțin dacă V-aș putea ajuta! Dacă V-aș putea elibera de acei lupi furioși! Vai, aș vrea cel puțin să sufăr acele dureri în locul Dumneavoastră, pentru a da mângâiere durerii mele! Oh, Binele meu, dați-mi suferința, că nu e corect ca Dumneavoastră să suferiți atât de mult și eu, păcătoasă, să rămân fără să sufăr!”[2]
De atunci, îmi amintesc faptul că s-a aprins în mine o dorință foarte mare de a suferi, încât nu s-a stins. Îmi mai amintesc faptul că după Sfânta Împărtășanie, Îl rugam în mod arzător să-mi acorde suferința, iar El, uneori, pentru a mă mulțumi, părea că lua spinii din coroana Sa și îmi înțepa inima. Alteori îmi simțeam inima luată în mâinile Sale și mi-o strângea atât de tare, încât din cauza durerii îmi pierdeam simțurile. Când mi-am dat seama că persoanele ar intui ceva, fiind El dispus să-mi dea aceste dureri, i-am spus imediat: „Doamne, ce faci? Te rog să-mi dai suferința, dar să fie ascunsă tuturor.”
M-a mulțumit într-o oarecare măsură[3], dar păcatele mele m-au făcut nevrednică de a suferi în ascuns, fără ca cineva să-și dea seama.
[1] Această „teamă sfântă de Dumnezeu” reflectă mereu sensul Maiestății Divine, pe care o simte Luisa, amețeala ei și nulitatea înaintea măreției lui Dumnezeu, și de asemenea este și pentru ocrotirea darurilor viitoare pe care le va primi.
[2] A fost prima viziune a Luisei, la vârsta de aproximativ 13 ani.
[3] În realitate, după mai mulți ani, când Isus a răstignit-o cu Sine, stigmatele ei au rămas invizibile. Este de știut că a scris aceste pagini cu mâna ei străpunsă, aproximativ 9000, care sunt o minune, fără să fie numărate și celelalte scrieri și scrisori de-ale ei.
Voința Divină 