Divinul Învățător de la început a detașat inima mea de toate creaturile, și cu vocea interioară mi-a spus: „Eu sunt toată frumusețea care merită să fie iubită. Dacă tu nu îndepărtezi această mică lume care te înconjoară, dacă nu-ți golești mintea de persoanele care te înconjoară, Eu nu voi putea intra în inima ta în mod liber. Acest murmur în mintea ta este un obstacol în a te face să-Mi auzi vocea mai limpede, să revărs harurile Mele și să te îndrăgostești cu adevărat de Mine. Promite-Mi să fii în întregime a Mea iar Eu Însumi voi pune mâna la lucru. Ai dreptate că singură nu poți nimic. Nu te teme, voi face Eu totul; dă-mi voința ta și asta îmi ajunge.”
Această voce o auzeam mai mult în Sfânta Împărtășanie. Îi promiteam lui Isus să fiu în întregime a Lui. i-am cerut iertare pentru că până în acel moment nu fusesem (toată a Lui), i-am spus că vreau cu adevărat să-L iubesc și L-am rugat să nu mă lase niciodată singură, fără prezența Sa. Vocea continua: „Nu, nu, te voi lăsa, ci voi veni să observ toate acțiunile tale, toate gesturile și dorințele tale.”[1]
Toată ziua i-am simțit prezența; îmi făcea observații în toate, ca de exemplu, dacă mă lăsam entuziasmată în a conversa puțin mai mult cu familia despre lucruri chiar indiferente, inutile, vocea interioară mi-a spus: „Aceste conversații îți umplu mintea de lucruri care Mie nu-Mi aparțin, îți înconjoară inima de praf, și ca urmare simți Harul meu mai slab, fără viață. Imită-Mă pe Mine pe când locuiam în casa din Nazaret. Mintea Mea era preocupată doar de slava Tatălui și de salvarea sufletelor; gura Mea nu rostea altceva decât conversații sfinte; prin vorbele Mele căutam să aduc ispășire pentru ofensele aduse Tatălui, să îndrept inimile și să le atrag către Iubirea Mea, în primul rând pe Mama mea și pe Sfântul Iosif. Într-un cuvânt, totul îl chema pe Dumnezeu, totul se înfăptuia pentru Dumnezeu și totul se referea la El. De ce nu ai putea și tu la fel?”
Eu am amuțit și-am devenit confuză. Căutam cât mai mult să stau singură. I-am mărturisit slăbiciunea mea, i-am cerut ajutorul și harul de a putea să fac ceea ce voia El, căci singură nu puteam să fac altceva decât rău. Dacă ziua mintea mea era preocupată de persoanele cărora eu le voiam binele, imediat mă mustra spunându-mi: „Acesta este binele pe care Mi-l vrei? Cine te-a iubit vreodată ca Mine? Fii atentă, dacă nu încetezi, Eu te voi părăsi!”
Uneori Isus îmi făcea atâtea reproșuri amare, încât nu puteam face altceva decât să plâng. Într-o dimineață după Sfânta Împărtășanie, Isus mi-a dat o lumină atât de clară asupra marii Iubiri pe care o avea El față de mine și despre nestatornicia și instabilitatea făpturilor, încât de atunci înainte inima mea nu a mai fost capabilă să iubească nicio persoană. Domnul Isus m-a învățat cum să iubesc persoanele fără să mă îndepărtez de El, adică să privesc creaturile ca imagini ale lui Dumnezeu, iar dacă primeam un bine din partea creaturilor, trebuia să mă gândesc că Dumnezeu era autorul acelui bine și că s-a folosit de făptură să-mi facă acel bine.
Inima mea se lega tot mai mult de Dumnezeu. Dacă după aceea primeam mortificări, trebuia să mă uit la ele ca la niște instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru sfințirea mea, prin urmare inima mea nu era umbrită de aproapele meu. Așa se făcea că eu priveam toate făpturile în Dumnezeu. Pentru orice defect pe care-l observam la ele, nu-i pierdeam niciodată respectul. Dacă mă stimulau în vreun fel, mă gândeam că trebuie să primesc ceva nou pentru sufletul meu. Dacă mă lăudau, primeam cu dispreț aceste laude, spunând: Astăzi este așa, mâine pot să mă urască, gândind la instabilitatea lor. Pe scurt, inima mea a obținut o astfel de libertate, încât nici eu nu știu s-o exprim.
[1] Luisa avea cam 12 ani. De aici înainte narațiunea continuă în ordine cronologică.
Voința Divină 