În această dimineață binecuvântatul Isus mi l-a arătat pe Sfântul Părinte cu aripile deschise, în timp ce mergea în căutarea fiilor lui pentru a-i aduna sub aripile lui, și-l auzeam spunând cu lamentările lui: „Fiii mei, fiii mei, de câte ori am încercat să vă adun sub aripile mele, iar voi fugiți de mine! Oh, ascultați-mi lamentările și aveți milă de durerea mea!”

            Și în timp ce spunea asta, plângea amar și părea că nu erau doar laicii, cei care se detașau de Papa, dar și preoții, iar aceștia îi dădeau mai multă durere Sfântului Părinte. Cât de trist era să-l vezi pe Papa în această stare!

            După aceea, L-am văzut pe Isus repetând plângerile Sfântului Părinte și adăuga: „Puțini sunt cei care au rămas credincioși și acești puțini trăiesc ca vulpile îngropate în propriile vizuini, le este frică să se expună pentru a-i trage pe fiii lor din gura lupilor; spun, propun, dar toate sunt cuvinte aruncate în vânt, nu ajung niciodată la fapte”.            

După ce a spus acestea a dispărut. După un timp s-a reîntors, iar eu mă simțeam complet redusă la zero în mine în prezența lui Isus și El, văzându-mă anulată, mi-a spus: „Fiica Mea, cu cât te micșorezi mai mult în tine însăți, cu atât mai mult Mă simt atras să vin spre tine și să te umplu cu harul Meu, de aceea umilința este vestitorul luminii”.