În această dimineață, iubitul Isus nu a apărut ca de obicei binevoitor și dulce, ci sever. Mi-am simțit mintea într-o mare de confuzie și sufletul meu era foarte trist și anihilat [îndurerat], mai ales din cauza pedepselor văzute zilele trecute. Văzându-L cu această înfățișare, nu îndrăzneam să-i spun nimic; ne-am privit în tăcere. O, Dumnezeule, ce durere! Când deodată, l-am văzut și pe confesor, iar Isus, trimițând o rază de lumină în intelect, a spus aceste cuvinte: „Caritatea: caritatea nu este altceva decât o revărsare a Ființei Divine, iar această revărsare am răspândit-o peste toată creația, încât toată creația vorbește despre iubirea pe care i-o aduc omului și toată creația învață modul cum trebuie să fiu iubit, începând de la cea mai mare ființă până la cea mai mică floare a câmpului care îi spune omului: „Vezi, cu parfumul meu suav și fiind întotdeauna cu privirea îndreptată spre cer, încerc să trimit un omagiu Creatorului meu; și tu, fă ca toate acțiunile tale să fie parfumate, sfinte, pure; nu lăsa ca acțiunile tale cu mirosul lor urât, să-l jignească pe Creatorul meu”.
„Oh, omule – floricica repetă –[1], nu fi atât de nesocotit în a-ți ține ochiul fixat spre pământ, ci ridică-l spre Cer! Vezi, acolo sus este destinul tău, patria ta, acolo sus este Creatorul meu și al tău, care te așteaptă”.
Apa care curge continuu sub ochii noștri ne spune și ea: „Vezi, din întuneric am ieșit și trebuie să tot alerg încontinuu, până când voi ajunge să mă îngrop în locul de unde am ieșit. Chiar și tu, omule, aleargă, dar aleargă în sânul lui Dumnezeu, de unde ai ieșit. Oh, te rog, nu alerga pe căi greșite, pe căile care duc la pierzare, altfel va fi vai de tine!”
Chiar și cele mai sălbatice fiare ne repetă: „Vezi, o, omule, cât de sălbatic trebuie să fii pentru tot ce nu-i aparține lui Dumnezeu? Vezi, când noi vedem că cineva se apropie de noi, provocăm atât de multă frică cu urletele noastre, încât nimeni nu îndrăznește să se mai apropie, să ne tulbure singurătatea noastră. Și tu, când duhoarea lucrurilor pământești, sau viciile tale necontrolate sunt pe cale să te murdărească și să te facă să cazi în abisul greșelilor, atunci tu, cu strigătele rugăciunilor tale și retrăgându-te de la ocaziile în care te afli, vei fi salvat de orice pericol”.
În acest fel, toate celelalte ființe, dacă ar trebui să spună câte ceva, s-ar lungi prea mult, dar într-o singură voce, care răsună între ele, Ne repetă: „Vezi, o, omule, din iubire pentru tine, Creatorul nostru ne-a creat și toate suntem în slujba ta, iar tu nu fi atât de nerecunoscător! Iubește, te rog, iubește, îți repet, iubește-L pe Creatorul nostru”.
După aceea, iubitul meu Isus mi-a spus: „Aceasta este tot ce vreau: să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele din iubire pentru Mine. Vezi cât de mult l-am iubit pe om și el este atât de nerecunoscător; cum vrei tu să nu-l pedepsesc?”
În ace moment, îmi părea că văd o grindină teribilă și un cutremur care trebuie să provoace pagube considerabile, încât să distrugă plantele și oamenii. Apoi, cu toată amărăciunea sufletului meu, i-am spus: „Iubitul meu Isus, de ce ești acum atât de revoltat? Dacă omul este nerecunoscător, nu este atât de mare răutatea, pe cât este slăbiciunea lui. Oh, dacă te-ar cunoaște cât de cât, oh, cât de umil și plin de iubire ar fi! De aceea, calmează-te. Cel puțin Te rog, ai grijă de Corato și de cei care îmi aparțin”.
Spunând acestea, îmi părea că, deși se va întâmpla ceva (în Corato), va fi mai nimic, în comparație cu ceea ce se va întâmpla în alte țări.
[1] Luisa spune că Isus „a spus aceste cuvinte”, dar apoi insensibilă, este ea cea care continuă discursul („floricica ne repetă”).
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.