În această dimineață, preadulcele meu Isus, luându-mă împreună cu El, mi-a arătat multitudinea păcatelor care se săvârșesc și erau atât de multe și mari, încât este imposibil să le descriu. De asemenea, vedeam în aer o stea de dimensiuni de nemăsurat, care prin rotunjimea ei conținea foc negru și sânge[1]. Stârnea o asemenea teamă privind-o, încât moartea părea că ar fi un rău mai mic decât să trăiești în vremuri atât de triste. În alte locuri se vedeau vulcani, care deschizând alte guri trebuiau să inunde și țările vecine; apoi, se vedeau și persoane sectante provocând incendii.
În timp ce vedeam acestea, Isus al meu binevoitor dar trist, mi-a spus: „Ai văzut cât Mă ofensează, și ceea ce am pregătit? Eu Mă retrag de la om”.
Și în timp ce spunea acestea, ne-am retras amândoi în pat și vedeam că în această retragere a lui Isus, oamenii începeau să facă și mai multe fapte urâte, mai multe crime, într-un cuvânt, părea că văd oamenii împotriva oamenilor.
Când ne-am retras, Isus părea că se așeza în inima mea; a început să plângă și suspinând, a spus: „O, omule, cât te-am iubit! Dacă ai ști cât Mă doare că trebuie să te pedepsesc! Dar dreptatea Mea Mă obligă la asta. O, omule, o, omule, cât Mă doare și deplâng soarta ta!”
Apoi a izbucnit în plâns și din nou repeta cuvintele [acelea]. Cine poate spune durerea, frica, chinul pe care le-am simțit în suflet, mai ales când L-am văzut pe Isus atât de trist și plângând? Făceam tot ce puteam să-mi ascund durerea și pentru a-L consola, îi spuneam: „O, Doamne, nu se va întâmpla niciodată să pedepsești oamenii. Mire Sfânt, nu plânge! Așa cum ai făcut alte dăți, așa vei face și acum, vei revărsa în mine, mă vei face să sufăr și astfel, dreptatea Ta nu te va obliga să pedepsești oamenii”. Și Isus a continuat să plângă și am repetat: „Dar ascultă-mă puțin, nu m-ai așezat în acest pat ca să fiu victimă pentru alții? Oare, nu am fost pregătită să sufăr și celelalte dăți pentru a salva creaturile? De ce nu vrei să mă asculți acum?” Dar, cu toate spusele mele sărace, Isus nu s-a liniștit din plâns; apoi, incapabilă să rezist mai mult, am început să plâng și eu spunându-i: „Doamne, dacă intenția Ta este să pedepsești oamenii, nici mie nu-mi rezistă sufletul să vadă creaturile suferind atât de mult. Prin urmare, dacă vrei cu adevărat să trimiți pedepse, și păcatele mele nu mă mai fac să merit să sufăr eu în locul altora, vreau să vin la tine, nu mai vreau să rămân pe acest pământ”.
Apoi a venit Confesorul și, chemându-mă să mă supun ascultării, Isus s-a retras și așa s-a încheiat[2].
Următoarea dimineață am continuat să-L văd pe Isus retras în inima mea, însă și în interiorul inimii mele [păcătoșii] veneau, Îl striveau și Îl puneau sub picioarele lor. Am făcut tot ce am putut pentru a-L elibera, iar Isus, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Vezi până unde ajunge nerecunoștința oamenilor? Ei înșiși Mă obligă să-i pedepsesc, fără ca Eu să pot face altfel. Și pentru tine, draga mea, după ce M-ai văzut suferind atât de mult, să-ți fie și mai dragi crucile și plăcute durerile”.
[1] Cum să nu ne gândim la steaua roșie, un simbol masonic și comunist, care o să vină peste puțin timp?
[2] Cea mai mare parte a experiențelor sale mistice, Luisa le-a trăit în timpul „stării sale obișnuite”, când sufletul ei părăsea trupul, atras de Isus. Acest fenomen s-a întâmplat în fiecare noapte, până la sfârșitul anului 1938, când confesorul ei a eliberat-o de obligația de a mai scrie aceste lucruri.
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.