Sufletul către fetița Regină: Iată-mă din nou aproape de pătuțul tău. Cerească Mămică, inima mea mică se simte încântată de frumusețea ta și nu știu cum să-mi dezlipesc privirea de lângă o frumusețe așa rară. Cât de dulce este privirea ta! Gesticularea mânuțelor tale mă cheamă pentru a mă îmbrățișa și a mă strânge la inima ta plină de iubire. Mămică sfântă, dă-mi flăcările tale ca să-mi ardă voința și așa să te pot mulțumi, ca să trăiesc împreună cu tine din Voința Divină.

Lecția Reginei Cerului: Fiica mea, dacă ai ști cât se bucură Inimioara mea maternă să te vadă aproape de pătuțul meu pentru a mă asculta! Prin faptele mele mă simt, Regină și Mamă, pentru că, ținându-te aproape, nu mă simt o Mamă inutilă, nici ca o Regină fără popor, fiindcă o am pe fiica mea dragă, care mă iubește atât de mult și care vrea ca Eu să-i fiu Mamă și Regină. De aceea, ești purtătoarea bucuriei Mamei tale, mai ales că vii în brațele mele să fii învățată de mine cum să trăiești în împărăția Voinței Divine. Să am o fiică care vrea să trăiască împreună cu mine în această împărăție așa sfântă, este pentru Mama ta gloria, onoarea, sărbătoarea cea mai mare.

Așadar, fii atentă la mine, fiica mea dragă, pentru că Eu voi continua să-ți povestesc minunățiile nașterii mele. Pătuțul meu era înconjurat de Îngeri care se întreceau să îngâne cântece de leagăn pentru Suverana lor Regină. Și pentru că eram înzestrată cu rațiune și știință, insuflate de Creatorul meu, mi-am îndeplinit prima îndatorire de a o adora pe încântătoarea Preasfântă Treime cu inteligența mea și de asemenea, cu vocea mea de copiliță, care abia vorbea. Răbufnirea iubirii mele față de o Maiestate atât de sfântă, era atât de mare, încât, deși încă slăbită, eram extaziată, fiindcă voiam să mă aflu în brațele Divinității pentru a primi îmbrățișările Lor și a le da Lor pe ale mele.

   Deci dorințele mele erau porunci pentru Îngeri; m-au luat și m-au purtat pe aripile lor, m-au condus în brațele iubitoare ale Tatălui meu Ceresc. Oh, cu câtă iubire mă așteptau! Eu plecam din exil, iar micile despărțiri dintre mine și Ele [Persoanele Divine] erau cauza a noi înflăcărări de iubire, erau daruri pe care Ele mi le pregăteau, iar Eu aveam noi posibilități pentru a cere îndurare, milă pentru fiii mei care trăind în exil, erau sub loviturile Dreptății divine și topindu-mă toată în iubire, Le-am spus: „Adorabilă Trinitate, Eu mă simt fericită și Regină: nu cunosc ce înseamnă nefericirea și sclavia, însă, sunt atât de multe bucuriile, fericirile Vrerii Voastre care domnesc în mine, încât, micuță cum sunt, nu le pot îmbrățișa pe toate. Dar în atâta fericire, mai era și un izvor de amărăciune intensă în Inima mea mică; simt în ea pe fiii mei nefericiți, sclavii voinței lor rebele. Ai milă, Tată sfânt, milă! Oh, faceți ca fericirea mea să fie deplină: faceți-i pe acești fii nefericiți pe care îi port mai mult decât o Mamă în Inima mea maternă, să devină fericiți: faceți să coboare Cuvântul Veșnic pe pământ ca totul să fie armonizat, iar Eu nu voi coborî de pe genunchii Voștri părintești dacă nu îmi dați decretul harului, ca să pot duce fiilor mei vestea cea bună a Răscumpărării lor”.

   Divinitatea rămânea mișcată la auzul rugăciunilor mele și umplându-mă cu noi daruri, îmi spuneau: „Întoarce-te în exil și continuă rugăciunile tale, întinde împărăția Voinței Noastre în toate actele tale și la timpul potrivit te vom mulțumi”. Dar nu îmi spuneau nici când, nici unde s-ar coborî. Deci Eu plecam din Cer doar pentru a împlini Voința Divină. Acesta era pentru mine sacrificiul cel mai eroic, dar îl îndeplineam de bună voie, pentru a face ca doar Ea să aibă pe deplin stăpânire asupra mea.

Dar ascultă-mă, fiica mea, cât m-a costat sufletul tău, încât a ajuns să-mi amărască imensa mare a bucuriilor și fericirii mele. Ori de câte ori faci voința ta, devii sclavă și simți nefericirea ta; iar Eu ca Mamă a ta, simt în Inima mea nefericirea fiicei mele. Oh, cât este de dureros să ai fii nefericiți și, câtă dorință ar trebui să ai în inimă ca să faci Voința Divină, căci Eu ajungeam să plec din Cer doar pentru a face ca voința mea să nu mai aibă viață în mine!

Deci fiica mea, continuă să mă asculți: prima îndatorire în toate actele tale să fie adorarea Creatorului tău, să-L cunoști și să-L iubești. Aceasta te așeză în ordinea Creației și vino să-L recunoști pe Cel care te-a creat. Aceasta este îndatorirea cea mai sfântă a fiecărei făpturi; să-și recunoască originea sa. Așadar, trebuie să știi că plecarea mea la Cer, coborârea, rugăciunea, toate formau în jurul meu aurora care, răspândindu-se în toată lumea, înconjura inimile fiilor mei, pentru ca după zorii zilei să apară răsăritul și să se ivească ziua senină a așteptărilor Cuvântului Divin pe pământ.

Sufletul: Mămică Cerească, văzându-te abia nou-născută și că îmi dai lecții așa sfinte, sunt încântată și înțeleg cât de mult mă iubești și că devii nefericită din cauza mea. Oh, o, Mamă sfântă, tu care mă iubești atât de mult, fă să coboare în inima mea: puterea, iubirea, bucuriile care te inundă, astfel ca, umplută de ele, voința mea să nu găsească loc de a trăi în mine și în mod liber să cedeze locul stăpânirii Voinței Divine.

Propunere: Astăzi, pentru a mă onora, vei face trei acte de adorație Creatorului tău, recitând trei Slavă Tatălui pentru a-i mulțumi de câte ori am avut harul de a fi primită în prezența Sa.

Iaculatorie: Mamă Cerească, fă să apară aurora Voinței Divine în sufletul meu!