Așa am petrecut mulți ani, suferind din partea făpturilor, din partea diavolilor și direct din partea Lui Dumnezeu. Uneori ajungeam la atâta amărăciune din partea făpturilor și a felului cum gândeau, că îmi era rușine să mă arăt oricărei persoane. Cel mai mare sacrificiu al meu era să apar printre oameni. Era atât de mare emoția și confuzia, încât simțeam că amețesc. Au fost și alte vizite ale altor medici, dar nu au reușit nimic.[1]
Uneori, vărsând lacrimi amare, Îi spuneam din toată inima: „Doamne, cum au devenit publice suferințele mele, nu numai familiei, ci și pentru străini!”
Sunt complet confuză și îmi pare că toți mă arată cu degetul, ca și cum aceste suferințe ar fi fost cele mai rele acțiuni. Nici eu nu știu să spun ce mi s-a întâmplat. Oh, doar Dumneavoastră mă puteți elibera de asemenea publicitate și să mă faci să pătimesc în ascuns. Vă rog frumos, Vă rog jur să mă ascultați!
Uneori chiar Domnul era indiferent în a mă asculta și sporea durerile mele. În alte momente mă alina spunân-du-mi: „Sărmană fiică, vino la Mine, fiindcă vreau să te mângâi. Ai dreptate că suferi, dar nu îți aduci aminte că și Eu am suferit mult? Până la un anumit moment, durerile Mele erau ascunse, dar când Voința Tatălui s-a arătat, dorind să sufăr în public, am ieșit cu promptitudine să accept confuziile, infamiile și disprețuirile până la a Mă lăsa despuiat în mijlocul unui popor foarte numeros. Ai putea să-ți imaginezi o confuzie mai mare decât asta? Natura Mea umană simțea foarte mult acest fel de suferință, însă aveam privirea ațintită la Voința Tatălui și ofeream acele dureri ca să repar pentru atâția care comit cele mai îngrozitoare acțiuni în mod public fără nicio problemă și fără nicio rușine, ba chiar se laudă cu ceea ce fac.”Îi spuneam: „Tată, acceptați confuziile și infamiile [pe care le-am suportat], ca să repar pentru atâția care au nerușinarea să Te ofenseze în mod liber fără nici cea mai mică neplăcere; iertați, dați-le lumină, astfel ca să vadă urâțenia păcatului și să se convertească”. „Chiar și ție vreau să-ți împărtășesc acest fel de suferință. Știi că cele mai frumoase daruri pe care le pot da sufletelor iubite de Mine sunt crucile și durerile? Tu încă ești o copiliță pe drumul Crucii și de aceea te simți prea slăbită. Când vei crește și vei ști cât de prețioasă este suferința, atunci te vei simți mai puternică. Așadar, sprijină-te de Mine și odihnește-te, că așa vei obține tărie.”
[1] Simptomele fizice ale Luisei reflectau starea ei mistică de victimă. Nu erau simptome ale unei patologii fizice. Este un fapt confirmat tot timpul în care Luisa a stat la pat, definitiv din anul 1887 până la moartea ei, pe 4 Martie 1947. Din anul 1930 a fost vizitată de Pr. Dominic Franze, O.F.M., teolog și medic, în numele episcopului. A fost pe deplin convins de sfințenia acestui „instrument de har” și a observat condițiile fizice ale Luisei care au sfidat legile naturii. «Eu, care sunt medic – observă P. Franze – este pur și simplu uimitor că nu am găsit la pacientă nicio rană de decubitus sau altă coroziune a pielii, într-o persoană obligată să stea nemișcată la pat, o perioadă destul de lungă de ani».
Voința Divină 