După ce am primit Împărtășania, nu-L vedeam pe binecuvântatul Isus ca de obicei și, după ce am așteptat mult, am simțit că ies din mine și L-am găsit. De îndată ce l-am văzut, mi-a spus: „Fiică, te așteptam să Mă pot odihni puțin în tine, pentru că nu mai pot. Oh, dă-mi alinare!”

            L-am luat imediat în brațele mele pentru a-L mulțumi și am văzut că avea o rană adâncă la umăr, încât privind-o, provoca compasiune și repulsie. Deci, s-a odihnit pentru câteva minute, iar după acea scurtă odihnă, m-am uitat iar și rana era aproape vindecată; prin urmare, între mirare și uimire, am prins curaj văzându-L mai ușurat, şi  i-am zis: „Binecuvântatule Domn, sărmana mea inimă mi-e sfâșiată de teama că nu mă mai iubești. Mă tem că am provocat indignarea Ta, de aceea nu mai vii ca înainte, nu mai reverși în mine amărăciunile Tale și nu-mi mai dai binele meu, care este suferința și, refuzându-mi aceasta, îmi refuzi prezența Ta.

Oh, dă pace unei inimi sărmane! Spune-mi, asigură-mă, jură-mi, mă iubești? Continui să mă mai iubești?” Iar El: „Da, da, da, Te iubesc”. Iar eu: „Cum pot fi sigură de aceasta, fiindcă atunci când se iubește cu adevărat o persoană, i se dă tot ce își dorește? Eu Îți spun „nu pedepsi oamenii”, și Tu îi pedepsești; „Toarnă amărăciunile”, și nu le torni, dimpotrivă, pare că de data asta mergi prea departe. Prin urmare, pe ce mă bazez să înțeleg că mă iubești?”

            Iar El: „Fiica Mea, iei în seamă pedepsele pe care le trimit și nu iei în seamă pe cei pe care îi cruț. Câte alte pedepse aș fi trimis, câte alte masacre și sânge aș fi vărsat, dacă n-aș fi avut grijă de cei puțini care Mă iubesc și pe care îi iubesc cu o iubire specială?”

            Așadar, după aceea, părea că Isus a luat calea spre a merge acolo unde se întâmplau masacre și, dorind să-L urmez, nu am avut voie să fac aceasta și cu cel mai mare regret al meu m-am regăsit în mine.