Continuă aceeași stare și poate chiar mai rău, deși fac ce pot ca să fiu liniștită fără să mă tulbur, pentru că așa dorește ascultarea, dar cu toate acestea nu mă opresc din a simți greutatea abandonului¹ care mă apasă și mă zdrobește. O, Dumnezeule, ce stare este aceasta? Spune-mi cel puțin cu ce te-am ofensat? Care este cauza? Ah, Doamne, dacă vrei să continui astfel, cred că nu voi mai putea rezista!

            Atunci, s-a arătat pentru puțin timp și, punându-și mâna sub bărbia mea ca să mă compătimească, mi-a spus: „Biata fiică, cât de rău ai ajuns!” Și împărtășindu-mi durerile Sale, a dispărut ca un fulger, lăsându-mă mai îndurerată decât înainte, ca și cum nu ar fi venit; într-adevăr, mă simt ca și cum nu ar fi venit de mult timp și simt o mare suferință pe care o trăiesc, iar trăirea mea este o continuă agonie. Ah, Doamne, dă-mi ajutor și nu mă abandona, chiar dacă merit.