La ordinul Confesorului[1] încep să scriu ceea ce se petrece între mine și Domnul nostru zi de zi. Anul 1899, luna februarie, ziua 28.
Mărturisesc adevărul, simt o mare respingere, efortul pe care trebuie să-l fac pentru a mă învinge, este atât de mare încât numai Domnul poate cunoaște chinul sufletului meu. Dar, oh, sfântă ascultare, ce legătură puternică ești! Doar tu singură m-ai putea învinge și, depășind toate respingerile mele, aproape ca niște munți nemăsurați, mă legi de Voința lui Dumnezeu și a Confesorului. Dar oh, Sfinte Mire, pe cât de mare ar fi sacrificiul, pe atât de mult am nevoie de ajutor. Nu vreau altceva decât ca Tu să mă cuprinzi în brațele Tale și să mă sprijini; astfel, ajutată de Tine, voi putea spune adevărul, numai pentru gloria Ta și spre stânjeneala mea.
În această dimineață, după ce Confesorul a celebrat Liturghia, am primit și Sfânta Împărtășanie[2]. Mintea mea era într-o mare confuzie, din cauza acestor ascultări impuse de către Confesor, de a scrie tot ce se petrece în interiorul meu.
De îndată ce l-am primit pe Isus, am început să-i spun durerile mele, mai ales lipsurile mele și multe alte lucruri. Dar părea că Isus era indiferent față de aceste nevoi ale mele și nu răspundea la nimic. Am fost luminată și am spus: „Cine știe dacă nu cumva eu sunt cauza pentru care Isus nu se arată ca de obicei?” Apoi, din toată inima, i-am spus: „O, Binele meu și Totul meu, nu Te arăta atât de indiferent față de mine! Îmi rupi inima de durere; dacă este din cauza scrisului îți promit că o voi face, orice s-ar întâmpla, chiar dacă m-ar costa și sacrificiul vieții!”
Apoi Isus și-a schimbat înfățișarea și, mi-a spus, cu bunăvoință: „De ce ți-e frică? Nu te-am ajutat și alte dăți? Lumina mea te va înconjura cu totul și așa vei putea să o răspândești”.
În timp ce spunea asta, l-am văzut, nu știu cum, pe Confesor, aproape de Isus și Domnul i-a spus: „Vezi, tot ce faci urcă la Cer; de aceea, vezi puritatea cu care trebuie să lucrezi, gândind că toți pașii tăi, cuvintele și faptele ajung în prezența Mea și, dacă sunt curate, adică făcute pentru Mine, Eu Mă bucur foarte mult și le simt în jurul Meu, ca mulți mesageri care îmi amintesc continuu de tine;iar dacă sunt în scopuri josnice și pământești, atunci Mă simt stânjenit”.
Și în timp ce spunea asta, părea că-i ia mâinile și, ridicându-le spre cer, îi spunea: „Ochiul trebuie îndreptat în sus; sunteți ai Cerului, lucrați pentru Cer”.
În timp ce îl vedeam pe Confesor și pe Isus care îi vorbea astfel, îmi părea că, dacă s-ar face acest lucru, s-ar întâmpla la fel ca atunci când o persoană trebuie să părăsească o casă pentru a merge în alta: ce face? Mai întâi trimite toate lucrurile și tot ce are, și apoi pleacă și ea. Așa și noi, mai întâi ne trimitem lucrările noastre pentru a ne găsi un loc în Cer, și apoi, când va veni vremea noastră, vom merge și noi. Oh, ce frumos alai ne vor face!
Deci, în timp ce îl vedeam pe Confesor, îmi aminteam că mi-a spus că trebuia să scriu despre credință, așa cum Domnul mi-a vorbit despre această virtute. În timp ce gândeam așa, într-o clipă Domnul m-a atras atât de mult către El, încât m-am simțit transportată cu duhul în înălțimile cerului, împreună cu Isus, și mi-a spus exact aceste cuvinte „Credința este Dumnezeu”. Aceste cuvinte conțineau o lumină imensă, care este imposibil de explicat; dar le voi spune cum voi putea.
Prin cuvântul „credință” înțelegeam că, credința este însuși Dumnezeu. Așa cum hrana materială dă viață trupului ca să nu moară, tot așa credința dă viață sufletului, iar fără credință, sufletul este mort. Credința însuflețește, credința sfințește, credința îl spiritualizează pe om și ține ochiul îndreptat spre Ființa Supremă, ca să nu învețe lucrurile de jos și, dacă le învață, să le învețe în Dumnezeu. Oh, fericit e sufletul care trăiește în credință! Zborul lui este întotdeauna spre Cer; în tot ce i se întâmplă, el se uită mereu la Dumnezeu și iată, așa cum în dificultate, credința îl ridică la Dumnezeu și nici nu se întristează și nici nu se plânge, știind că nu trebuie să-și formeze mulțumirea aici, ci în Cer, tot așa, dacă bucuria, bogăția, plăcerile o înconjoară, credința îl ridică în Dumnezeu și îl face să-și spună: „O, cât de mulțumită și de bogată voi fi în Cer!” Prin urmare, o persoană simte dezgust pentru bunurile pământești, le disprețuiește și le calcă în picioare.
Îmi pare că unui suflet care trăiește din credință, i se întâmplă ca unei persoane care deține milioane și milioane de monede și chiar împărății întregi, și în cazul în care o alta ar vrea să-i ofere un bănuț, acum, ce ar spune aceasta? Nu ar disprețui-o, nu i-ar arunca [bănuțul] în față? Adaug: și dacă acel bănuț ar fi plin de noroi, la fel ar fi și lucrurile pământești. În plus, dacă acel bănuț a fost dat doar cu împrumut? Acum, ar spune aceasta: „Dețin și mă bucur de imense bogății și tu îndrăznești să-mi oferi acest bănuț, atât de mizerabil, atât de înnoroiat [murdar] și doar pentru puțin timp?” Cred că și-ar întoarce imediat privirea și nu ar accepta darul. Așa face și sufletul care trăiește din credință, în ceea ce privește lucrurile pământești.
Acum să mergem încă o dată la ideea de hrană. Trupul, când se hrănește, nu numai că se întreține, ci ia parte la substanța mâncării, care apoi se transformă în același trup. La fel și sufletul care trăiește din credință; din moment ce credința este Dumnezeu, sufletul trăiește din același Dumnezeu și, hrănindu-se din același Dumnezeu, ia parte din substanța lui Dumnezeu și, astfel, se aseamănă cu El și se transformă în același Dumnezeu. Tot astfel se întâmplă cu sufletul care trăiește din credință: sfânt e Dumnezeu, sfânt e sufletul; Dumnezeu e puternic, puternic e și sufletul; înțelept, puternic, drept Dumnezeu, înțelept, puternic, drept e sufletul, și așa cu toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu. Pe scurt, sufletul devine un mic Dumnezeu. Oh, ce fericire pentru acest suflet pe pământ, fiind apoi și mai fericit în cer!
Am mai înțeles că acele cuvinte nu înseamnă altceva decât că Domnul spune sufletelor Sale preferate: „Mă voi căsători [cu tine] în credință”, că Domnul în această căsătorie mistică înzestrează sufletele cu propriile Sale virtuți. Îmi pare că ar fi doi miri, care își unesc proprietățile lor: nu se mai distinge lucrul unuia de lucrul celuilalt și ambii devin stăpâni. Dar, în realitatea noastră, sufletul este sărac, tot binele vine din partea Domnului care îi împărtășește substanța Sa [Divină]. Viața sufletului este Dumnezeu; credința este Dumnezeu, iar sufletul, posedând credința, transplantează toate celelalte virtuți în sine, încât ea [credința] stă ca o regină în inimă și celelalte [virtuți] stau în jurul ei ca niște supuși slujitori ai credinței, pentru că aceleași virtuți, fără credință, sunt virtuți care nu au viață.
Îmi pare că Dumnezeu comunică credința omului, în două feluri: primul, prin sfântul Botez; al doilea, când binecuvântatul Dumnezeu, desprinzând o particulă din Substanța Sa și [introducând-o] în suflet, îi transmite virtutea de a face minuni, cum ar fi: să poată învia morții, să poată vindeca bolnavii, să poată opri soarele, și altele. O, dacă lumea ar avea credință, totul s-ar transforma într-un Paradis pământesc!
Oh, cât de înalt și sublim este zborul sufletului care se exercită în credință! Pare că sufletul, care pune în practică credința, acționează ca acele păsărele timide care, temându-se de a fi prinse de vânători, sau de vreo capcană, își fac locuința în vârfurile copacilor sau la înălțimi. Apoi, când sunt obligate să mănânce, coboară, iau mâncarea și zboară imediat spre casa lor; iar alta și mai prudentă ia mâncarea și nici măcar nu o mănâncă pe pământ; pentru a fi mai sigură o duce în vârfurile copacilor și acolo o înghite.
Tot astfel, sufletul care trăiește din credință este atât de nesigur de lucrurile pământești, încât, de teama de a fi în primejdie, nici măcar nu le privește; locuința lui este în înălțimi adică deasupra tuturor lucrurilor pământești, și mai ales în rănile lui Isus Cristos, și din interiorul acelor fericite încăperi, geme, plânge, se roagă și suferă împreună cu mirele Isus, din cauza stării și mizeriei în care se află neamul omenesc. În timp ce trăiește în acele deschizături ale rănilor lui Isus, Domnul îi dă o părticică a virtuților Sale și sufletul simte acele virtuți în sine ca și cum ar fi ale lui, deoarece i-au fost date pentru a le poseda, fiindu-i comunicate de Domnul. Se întâmplă la fel ca și unei persoane care a primit un dar pe care nu îl deținea; și atunci, ce face persoana? Își însușește acel dar și devine stăpână, dar de fiecare dată când îl privește, își spune: „Acesta este al meu, dar mi-a fost dăruit de acea persoană”. Tot astfel face sufletul atunci când Domnul, desprinzând din Sine o particulă a Ființei Sale Divine, transmută sufletul în Sinea Sa.
Dar, acest suflet, devreme ce urăște păcatul, și în același timp are milă de ceilalți, se roagă pentru cei pe care îi vede că merg pe calea pierzării, se unește cu Isus Cristos, se oferă victimă să sufere pentru a calma Dreptatea Divină și pentru a feri făpturile de meritatele pedepse și, dacă ar fi necesară jertfa vieții, oh, cu câtă voință ar face-o chiar și pentru mântuirea unui singur suflet.
Confesorul, punându-mă uneori să-i explic cum văd Divinitatea Domnului nostru, i-am răspuns că era imposibil să spun ceva despre El, dar în acea noapte, binecuvântatul Isus mi-a apărut și mi-a reproșat acest refuz al meu, iar în acel moment mi-a arătat două raze foarte luminoase. Am înțeles că prima rază, reprezintă credința care este Dumnezeu și Dumnezeu este credința. Iar a doua rază reprezintă cum îl văd eu pe Dumnezeu.
Prin urmare, în timp ce mă aflam transportată cu duhul, aflându-mă în înaltul Cerurilor, mi s-a părut că-L văd pe Dumnezeu în interiorul unei Lumini, și El însuși părea chiar Lumina și în această Lumină se afla frumusețe, putere, înțelepciune, imensitate, înălțime, adâncime fără sfârșit, încât, chiar și în aerul pe care îl respirăm există Dumnezeu însuși care este respirabil; deci fiecare îl poate avea ca propria viață, așa cum și este de fapt, astfel că, niciun lucru și nimeni nu-i scapă. Această Lumină pare în totalitate voce și, fără să vorbească, este în întregime operantă, chiar dacă întotdeauna se odihnește; se găsește peste tot, fără să deranjeze nimic. Și, deși se găsește peste tot, își are și centrul Său. O, Dumnezeule, cât de neînțeles ești! Te văd, Te simt, ești viața mea, Te micșorezi în mine, în timp ce rămâi mereu imens și nu pierzi nimic din Tine; totuși mă simt bâlbâitoare și îmi pare că nu știu să spun nimic.
Ca să pot explica mai bine, pe înțelesul limbajului nostru uman, spun că văd o umbră a lui Dumnezeu în toată Creația, pentru că în toată Creația, într-o parte, El a răspândit umbra frumuseții Sale, în altă parte a răspândit parfumurile Sale și în altă parte lumina Sa… Se întâmplă precum în soare, unde văd o umbră particulară a lui Dumnezeu: îl văd ca pe o umbră pe această planetă[3], ca rege al tuturor celorlalte planete.
1. Ce este soarele? Nu este altceva decât un glob de foc. Unul este globul, dar multe sunt razele lui, încât putem înțelege cu ușurință, că globul este Dumnezeu și razele sunt imensele atribute ale lui Dumnezeu.
2. Soarele este foc, dar totodată este și lumină și căldură, de aceea Preasfânta Treime este simbolizată prin soare: focul este Tatăl, lumina este Fiul, căldura este Duhul Sfânt, dar unul singur este soarele. Și cum focul nu poate fi despărțit de lumină și căldură, tot așa este puterea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, că Ei, în realitate, nu se pot separa. Și așa cum focul produce lumină și căldură în același timp, încât nu se poate concepe foc fără a se concepe lumină și căldură, tot așa nu se poate concepe Tatăl înaintea Fiului și a Duhului Sfânt și astfel, în mod reciproc, toți trei au același principiu veșnic.
Adaug faptul că lumina soarelui se răspândește peste tot; tot astfel Dumnezeu, cu imensitatea Sa, pătrunde peste tot. Dar să ne amintim că aceasta nu este decât o umbră, deoarece soarele nu ar ajunge unde nu poate pătrunde cu lumina lui, ci Dumnezeu pătrunde peste tot. Dumnezeu este Duhul cel mai curat și noi îl putem imagina în soare, care face ca razele lui să pătrundă peste tot, fără ca nimeni să le poată lua în mâini. Mai mult, Dumnezeu privește totul, nelegiuirile, răutatea oamenilor și El rămâne întotdeauna ceea ce este: pur, sfânt, imaculat. Umbra lui Dumnezeu este soarele, care își trimite lumina asupra impurităților și rămâne imaculat; în foc își răspândește lumina și nu arde, în mare, în râuri își răspândește lumina și nu se îneacă; oferă lumină tuturor, fecundează totul, dă viață tuturor cu căldura lui și nu se lipsește de lumină, nici nu pierde nimic din căldura lui și, mai mult de atât, în timp ce face atât de bine tuturor, nu are nevoie de nimeni și rămâne întotdeauna ceea ce este: maiestuos, strălucitor, fără ca să se schimbe vreodată.
Oh, cât de bine, calitățile divine se identifică în soare! Cu imensitatea lui se găsește în foc și nu arde, în mare și nu se îneacă, sub pașii noștri și nu îl călcăm, se oferă tuturor și nu sărăcește și nu are nevoie de nimeni; se uită la toate, într-adevăr este numai ochi și nu este lucru pe care să nu-l simtă, știe totul de fiecare celulă a inimii noastre, de fiecare gând din mintea noastră și fiind cel mai pur Duh, nu are nici urechi, nici ochi și orice s-ar întâmpla nu se schimbă niciodată.
Soarele, învăluind lumea cu lumina lui, nu obosește. Astfel, Dumnezeu, dând viață tuturor, ajutând și susținând lumea, nu se obosește. Omul, ca să nu se mai bucure de lumina soarelui și de influențele lui benefice, se poate ascunde, se poate adăposti, dar pentru soare nimic nu se schimbă, rămâne ceea ce este, tot răul va cădea asupra omului. Astfel, păcătosul, cu păcatul, se poate îndepărta de Dumnezeu și nu se mai poate bucura de influențele Sale benefice, dar pe Dumnezeu nu-L poate atinge, răul îi aparține omului.
Chiar și rotunjimea soarelui îmi simbolizează veșnicia lui Dumnezeu, care nu are nici început, nici sfârșit. Însăși lumina pătrunzătoare a soarelui, pe care nimeni nu o poate micșora în ochiul lui, iar dacă ar vrea să o fixeze în miezul zilei, ar rămâne orbit și, dacă soarele ar dori să se apropie de om, în acel moment omul s-ar arde; tot astfel este și Soarele Divin: nicio minte creată n-ar putea să o micșoreze în mintea ei mică, pentru a-l înțelege în tot ce este, și dacă ar vrea să facă un efort, ar fi orbit și confuz. Iar, dacă acest Soare Divin ar vrea să-și arate toată iubirea, făcând-o simțită, în timp ce omul este în trup muritor, el s-ar arde. Prin urmare, El a răspândit propria Sa umbră și a perfecțiunilor Sale, asupra întregii creații, încât pare că îl vedem, îl atingem și rămânem atinși în continuu de El.
În afară de asta, după ce Domnul a spus acele cuvinte: „Credința este Dumnezeu”, i-am spus: „Isuse, mă iubești?” Și El a adăugat: „Dar tu, Mă iubești?” Am spus imediat: „Da, Doamne, și știi că fără Tine simt că îmi lipsește viața. „Ei bine, – a reluat Isus – tu Mă iubești, dar și Eu [te iubesc], de aceea, să ne iubim și să stăm mereu împreună”. Așa s-a încheiat această dimineață.
Acum, cine poate spune cât de mult a înțeles mintea mea despre acest Soare Divin? Pare că îl văd și îl ating peste tot, într-adevăr mă simt învăluită în interiorul și în afara mea, dar priceperea mea este mică, mică; în timp ce pare că înțeleg ceva despre Dumnezeu, văzându-L, pare că nu am înțeles nimic, ba chiar, poate am spus absurdități. Sper ca Isus să ierte absurditățile mele.
[1] Don Gennaro di Gennaro a fost confesorul Luisei timp de 24 de ani, din 1899 până în 1923. În februarie 1899, Don Gennaro i-a poruncit să scrie o relatare a experiențelor sale spirituale.
[2] Din 1887 până la moartea ei, pe 4 martie 1947, Luisa a trăit la pat din cauza suferințelor sale mistice. În toți acei ani, aproape dintotdeauna, Sfânta Liturghie a fost celebrată în camera sa, de către Confesor, cu permisiunea Arhiepiscopului.
[3] Din contrastul privind cultura umană foarte săracă a Luisei și conceptele teologice foarte înalte pe care le exprimă, este evident că, conținutul discursului ei nu poate proveni de la ea, ci de la Domnul.
Descoperă mai multe la Voința Divină
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.