Îmi amintesc în mod confuz că, întrucât ceream deseori, când mă aflam împreună cu Domnul nostru, durerea păcatelor mele și harul ca să-mi ierte tot ce făcusem rău, uneori ajungeam să-i spun că aș fi fost mulțumită să-mi spună cu propria Sa gură: „Te iert de toate păcatele tale”. Și binecuvântatul Isus, care nu refuză nimic când este pentru binele nostru, într-o dimineață s-a arătat și mi-a spus: „De această dată vreau să fiu chiar Eu în locul Confesorului, iar tu Îmi vei mărturisi toate păcatele tale; și în momentul în care vei face aceasta, te voi face să înțelegi, una câte una, durerile pe care le-ai provocat Inimii Mele ofensându-Mă, astfel ca tu înțelegând, atâta cât poate o făptură [să înțeleagă] ce este păcatul, să iei hotărârea ca mai degrabă să mori decât să Mă ofensezi. Tu, între timp intră în nimicul tău și recită Confiteor”[1].
Eu, intrând în mine însămi, îmi vedeam toată mizeria și răutatea, și înaintea prezenței Sale tremuram mai rău ca varga, și îmi lipsea puterea de a pronunța cuvintele din Confiteor [Mărturisesc]; și dacă Domnul n-ar fi insuflat în mine o nouă putere spunându-mi: „Nu te teme, dacă sunt Judecător, de asemenea sunt și Tatăl tău; curaj, să mergem înainte”, aș fi rămas acolo fără să spun nici măcar un cuvânt.
Deci am spus Confiteor [Mărturisesc], toată plină de confuzie și de smerenie și, din moment ce mă vedeam acoperită în întregime cu păcatele mele, aruncând o privire, am văzut că mândria era cea care a dat cea mai mare jignire Domnului nostru; de aceea am spus: „Doamne mă acuz înaintea prezenței Voastre că am păcătuit din mândrie”.
Și El: „Apropie-te de Inima Mea și pune-ți urechea, vei simți sfâșierea crudă pe care ai făcut-o Inimii Mele cu acest păcat”.
Tremurând toată am pus urechea deasupra Inimii Sale adorabile; dar cine poate spune ceea ce am auzit și înțeles în acea clipă? Mai ales după atâta timp, voi spune doar câte ceva în mod confuz. Îmi amintesc că Inima Sa bătea foarte puternic, încât părea că vrea să-i spargă pieptul; apoi îmi părea că se face bucăți, bucăți[2] și din cauza durerii a rămas aproape distrusă. Ah, dacă aș fi putut, aș fi ajuns să distrug Ființa Divină cu mândria.
Vă dau un exemplu pentru a mă face înțeleasă, altfel nu am cuvinte pentru a mă exprima. Imaginați-vă un rege și la picioarele lui un vierme, care ridicându-se și umflându-se începe să creadă că este cineva, și care ajunge la o astfel de înțelepciune că, ridicându-se puțin câte puțin, ajunge la capul regelui și vrea să-i ia coroana pentru a o pune pe capul lui; apoi îl dezbracă de hainele lui regale, după aceea îl alungă de pe tron, iar la sfârșit încearcă să-l ucidă. Dar ce este mai rău[3] legat de acest vierme, este că el însuși nu-și cunoaște ființa – atât de mult se amăgește – și că pentru a fi anihilat nu trebuie altceva decât ca regele să-l pună sub picioarele lui și să-l strivească, și astfel să se termine zilele lui. Ceea ce mișcă într-adevăr disprețul și compasiunea, alături de ridicol, este mândria acestui vierme, dacă acest lucru ar putea fi. Astfel, mă vedeam în fața Lui Dumnezeu, lucru care m-a umplut de o așa mare confuzie și durere, că simțeam reînnoindu-se în inima mea sfâșierea pe care o suferea binecuvântatul Isus.
După aceasta m-a lăsat, și iar simțeam o astfel de durere și înțelegeam foarte bine cât este de urât acest păcat al mândriei, încât este imposibil de descris. Când am meditat bine de tot toate acestea, bunul meu Isus s-a reîntors și mi-a spus să continui[4] mărturisirea păcatelor mele; iar eu tremurând toată am continuat să mă acuz de gândurile, cuvintele, faptele, intențiile[5] și omisiunile [mele]. Și din când în când[6] vedeam că nu puteam continua să mărturisesc din cauza durerii pe care o simțeam pentru că L-am supărat foarte mult și pentru că aveam o limpezime foarte vie înaintea acelui Soare Divin, mai ales că vedeam micimea, nulitatea ființei mele, și rămâneam uimită cum de am avut atâta îndrăzneală și de unde am luat acel curaj să ofensez un Dumnezeu atât de bun. În același moment în care eu Îl ofensam, El mă ajuta, mă păstra, mă hrănea și, dacă avea vreun resentiment față de mine, era față de păcatul pe care îl săvârșeam și pe care îl ura enorm. Deoarece pe mine mă iubea imens, mă scuza înaintea Judecății Divine, și se ocupa de înlăturarea acelui zid despărțitor pe care l-a produs păcatul între suflet și Dumnezeu. Oh, dacă toți ar putea să vadă Cine este Dumnezeu și cine este sufletul, în clipa în care se păcătuiește, toți ar muri de durere și cred că păcatul ar trebui să fie exilat de pe pământ!
Deci, când binecuvântatul Isus vedea că din cauza durerii nu mai puteam, se retrăgea și mă lăsa să înțeleg bine-bine tot răul pe care l-am înfăptuit, și după aceea se întorcea din nou și continuam învinuirea păcatelor mele. Dar cine poate spune tot ce am înțeles și să explice, una câte una, diferitele insulte și deosebitele dureri pe care le provocasem Domnului nostru cu păcatele mele? Aproape că mă simt incapabilă să-mi explic de ce, dar și pentru că nu-mi amintesc destul de bine. Prin urmare, după ce am terminat învinuirea, care a durat aproximativ șapte ore, binevoitorul Isus a luat aspectul Tatălui foarte iubitor și din moment ce eu nu mai aveam forță din cauza durerii și pentru că vedeam că nu a fost o durere suficientă[7] pentru a mă îndurera de greșelile mele după cum ar fi trebuit, El mi-a spus pentru a mă înveseli:
„Vreau să suplinesc Eu pentru tine și să dăruiesc sufletului tău meritul durerii pe care L-am avut în grădina Ghethsemani; doar aceasta poate satisface Justiția Divină”.
După ce a dăruit sufletului meu Durerea Sa, atunci îmi pare că eram pregătită să primesc dezlegarea. Complet umilă și confuză cum eram și prosternată la picioarele bunului Tată Isus, cu razele pe care mi le transmitea în minte, încercam să-mi provoc mai multă durere spunând, deși nu-mi amintesc tot: „Mare, foarte mare a fost răul pe care l-am făcut față de Dumneavoastră; aceste puteri ale mele și aceste simțuri ale trupului trebuiau să fie foarte multe limbi pentru a Vă lăuda. Ah, în schimb au fost ca niște vipere veninoase care Vă mușcau și încercau chiar să Vă ucidă; dar, Tată Sfânt, iertați-mă, nu mă alungați pentru marea nedreptate pe care am făcut-o păcătuind”.
Iar Isus: „Și tu promiți să nu mai păcătuiești, să alungi din inima ta orice umbră de rău care poate să-L ofenseze pe Creatorul tău?”.
Și eu: „Ah, da, din toată inima Vă promit. Vreau mai degrabă să mor de o mie de ori decât să păcătuiesc: niciodată, niciodată”.
Și Isus: „Iar Eu te iert și dăruiesc sufletului tău meritele Pătimirii Mele, și vreau să-l spăl în Sângele Meu”.
Și în timp ce spunea așa, și-a ridicat dreapta binecuvântată și a pronunțat cuvintele dezlegării, egale[8] cu acele cuvinte pe care le spune preotul când dă dezlegarea; și în momentul în care făcea acest lucru, din Mâna Sa curgea un râu de sânge și sufletul meu rămânea complet inundat.
După aceasta mi-a spus: „Vino, o, fiică, vino și ispășește-ți păcatele sărutând Rănile Mele”. Tremurând toată m-am ridicat și am sărutat preasfintele Sale Răni, și apoi mi-a spus:
„Fiica Mea, fii mai prudentă și mai atentă, că astăzi îți dau harul de a nu mai cădea în păcatul venial voluntar”.
Apoi mi-a făcut alte observații, pe care nu mi le amintesc atât de bine, și a dispărut.
[1] Rugăciunea din liturghie: Mărturisesc…
[2] Adică, Tremuram mult, ca o vargă.
[3] Adică, „Dar răul…”
[4] Luisa scrie: „am urmărit” „am urmat”.
[5] Adică, motive, intenții.
[6] Luisa scrie: „Și când”. Pasajul este răsucit.
[7] Luisa scrie: „destul”.
[8] Adică, egale.
Voința Divină 