Această carte este o selecție de fragmente din volumele Cartea Cerului, scrise de Luisa Piccarreta, „Fiica cea Mică a Voinței Divine”, este o continuă contemplare cotidiană a celor DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE ALE PĂTIMIRII, în trecerea de la 31 la 32 de ani, între 1913-1914 pe care Luisa le-a scris, la îndemnul Părintelui Sfântul Hanibal Maria de Francia, care a fost primul care le-a publicat, dându-i chiar el titlul: «CEASUL PĂTIMIRII».

Daca doriti sa comandati cartea Orele Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos, puteti sa ne contactati aici: https://vointadivina.com/carti/           

„VOINȚA DIVINĂ”: pe care Isus o numește în Evanghelie „Voința Tatălui” este realitatea cea mai intimă, vitală, esențială a lui Dumnezeu: „Ah, totul este în Voința Mea. Sufletul dacă a luat Aceasta, ia toată substanța Ființei Mele și conține totul în sine” (02.03.1916). Nu este o „însușire sau ceva a lui Dumnezeu, asemănătoare cu ceea ce voința umană este în noi; Voința Divină este ceea ce este Dumnezeu. Ca într-un mecanism, există prima roată care le mișcă pe toate celelalte, astfel că voința este cea care dă viață la toate, în Dumnezeu și în noi. „VREREA DIVINĂ”: este Voința lui Dumnezeu în act, indică ceea ce face și de aceea este un verb. În schimb „vrerile” indică lucrurile dorite sau stabilite de Dumnezeu. Distincția dintre „voință” și „vrere” (chiar dacă într-adevăr coincid) este aceeași cu cea dintre „inimă” și „bătaia inimii” sau dintre motor și mișcarea motorului; sau dintre „izvor” și „râu”. Sfântul Hanibal Maria de Francia, care a vizitat-o pe Luisa în ultimii șaptesprezece ani ai vieții sale, a fost numit de Arhiepiscopul de Trani să examineze ca cenzor scrierile sale, cărora le-a dat „Nihil obstat”, iar Monseniorul. Leo a adăugat al său „Imprimatur”.

UN CEAS

Pentru a-L urma pe Isus mai de aproape, să ne unim cu El, pentru a ne înveșmânta cu tot ce este El, pentru a retrăi în noi gândurile Sale, intențiile Sale, rugăciunile Sale, reparările Sale, durerile Sale și Iubirea Sa; pentru a-L slăvi și satisface (împreună) cu Isus pe Tatăl, pentru salvarea și sfințenia noastră, a fraților noștri și pentru a obține triumful Împărăției Sale.

Prezentare

„În ziua aceea, Domnul cel veșnic îi va proteja pe locuitorii Ierusalimului și aceia dintre ei care se poticnesc, în ziua aceea, vor fi ca David, iar casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca îngerul Domnului înaintea lor. În ziua aceea Eu voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. Voi revărsa asupra casei lui David și asupra locuitorilor Ierusalimului un Duh de îndurare și de implorare și vor privi la Mine, pe care l-au străpuns, îl vor jeli cum se jelește singurul [fiu] și-i vor plânge amar, cum se plânge amar întâiul născut.” (Zah, 12,8-10)

   1. Pentru ce această carte?

Isus Cristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Nu este sfințenie, care înainte să ajungă la oceanul infinit al Voinței Divine, să nu treacă printr-o mare nesfârșită de durere și de iubire a Pătimirii lui Cristos. Nu este Sfânt care să nu fi meditat cu intensitate și care să nu fi participat într-o oarecare măsură la această exigență a iubirii. Iar Sfânta Biserică ne reamintește mereu: însăși celebrarea Euharistică este „memorialul” viu, adică, oferta reînnoită în permanență a Sacrificiului Răscumpărării noastre.

Isus Cristos „după ce a săvârșit purificarea păcatelor, S-a așezat la dreapta Maiestății, [Tatălui], în Ceruri” (Evr 1,3), „Căci este întotdeauna viu pentru a interveni în favoarea [noastră]” (7,25) în fiecare oră, în fiecare clipă, prezentându-i Sacrificiul Său, durerea și Iubirea Sa în numele nostru, al Bisericii Sale și al tuturor oamenilor.

Dar ne vrea să fim împreună cu El, încât să putem spune: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, așadar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credință în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2,20). „Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos, în trupul meu pentru Trupul Său care este Biserica” (Col 1,24).

[Aceasta este prima motivație a acestei cărți].

A doua motivație: acestea sunt zile de har și de milostivire. În acest timp pe care îl trăim, este mult mai oportun „să-L privim pe Acela pe care L-am străpuns”, privindu-L cu „Duh de Har și Consolare”. Numai așa putem să comunicăm cu toată Biserica în al treilea mileniu al creștinătății, cum ne-a îndemnat să facem Preasfântul Pontif.

Fecioara îndurerată, Mama noastră și Co-Răscumpărătoare, ne invită să trăim Patima lui Isus în rugăciune și în uniune cu El; să trăim, ceea ce este mult mai mult decât să citim sau să medităm. În acest fel, cine dintre noi se clatină va deveni precum David (precum Fiul lui David) și casa lui David (adică Biserica) va deveni precum Dumnezeu!

În sfârșit, a treia motivație a acestei cărți: este mult mai necesară pentru momentul în care trăim. Răspândirea nelegiuirii este evidentă, astfel că iubirea multora, chiar și a Bisericii, s-a răcit. Tabloul sumbru descris de Sfântul Paul în a doua scrisoare către 2Timotei 3,1-9 este, evident, cel al timpului nostru. Marea neagră a păcatelor, crescând neîncetat, ajunge mai ales în națiunile care au fost creștine, la un nivel de neînchipuit, amenință cu scufundarea lumii în teribilele sale consecințe. Adevărata pedeapsă pe care omul și-o aplică el însuși se datorează faptului că L-a înlăturat pe Dumnezeu din viața sa; iar rezultatul se vede. Așadar, sunt mulți cei care își urmează drumul, în nebunia lor pe calea pierzării veșnice, fără ca nimeni să-i oprească, ca și cum  n-ar fi fost Răscumpărarea.

Această carte este, așadar, precum o sală de antrenament, o școală a iubirii, a sfințeniei și a uniunii cu Isus, Răscumpărătorul nostru, și împreună cu El, cu Voința Tatălui. Harul Domnului să nu ne permită să rămânem insensibili la aceste motivații. Să formăm așadar multe „ORE ALE PĂTIMIRII” VII, (aceste ore ale pătimirii să devină vii, adică, să devină viață în noi) ca astfel, în mod continuu, să trăiască în noi Patima lui Isus și a Mariei.

   2. Cine a scris această carte?

Servitoarea lui Dumnezeu, LUISA PICCARRETA, „FIICA CEA MICĂ A VOINȚEI DIVINE”, cum Însuși Isus o numește.

Este important de precizat că această redactare a acestor „ORE ALE PĂTIMIRII” nu este rodul unui condei strălucit al unei scriitoare, ci rodul unei contemplări continue și al împărtășirii Pătimirii lui Isus, pe care acest suflet a făcut-o în cursul celor peste de 30 de ani, de când s-a oferit ca victimă împreună cu Isus, la vârsta de 16 ani, până în momentul în care le-a scris, între anii 1913-1914. Aceasta a făcut-o numai din ascultare față de Sfântul Părinte Hanibal Maria De Francia. Așadar, nu este ușoară literatura mistică, celui care dorește să facă publice propriile viziuni presupuse sau revelații supranaturale; în schimb este vorba despre o mărturie dureroasă, a unei vieți răstignite din iubire, în anii lungi pe care i-a stat la pat, trăite de Luisa în rugăciune și tăcere, în ascuns și în ascultare. Și numai ascultarea a reușit cu o imensă luptă, pe care Luisa trebuia să o dea cu ea însăși, pentru a scrie.

Această carte a fost scrisă, nu din culturală, nu din arta scriitorului, nu din dorința de a face cunoscute viziunile proprii sau revelațiile, nici dintr-un misticism fals și periculos, ci de la „Doamna Ascultare!” Această carte ne arată și ne oferă Patima lui Isus, durerea și Iubirea Sa (și [împreună] cu Isus, unită în mod nedespărțit, Mama Sa și a noastră, îndurerată și dulce); dar toate acestea ajung la noi prin viața sacrificată a Luisei.

Ea poate spune cu Sfântul Paul: „Și chiar dacă evanghelia noastră este sub un văl ea este ascunsă de văl, pentru cei care se pierd, pentru cei necredincioși, cărora dumnezeul veacului acestuia le-a orbit mințile ca să nu vadă strălucirea evangheliei gloriei lui Cristos, cel care este chipul lui Dumnezeu. Căci nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul, iar noi suntem sclavi ai voștri de dragul lui Isus. Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: „Să strălucească lumina din întuneric!”, el însuși a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos. Dar noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem apăsați de necazuri din toate părțile dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați dar nu abandonați; doborâți dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,3-10).

Luisa deține (și ne oferă) o comoară prețioasă în sărăcăciosul ei vas de lut: PATIMA LUI ISUS ÎN EA. Nu vasul este cel care înnobilează conținutul, ci opusul. Luisa este cu siguranță o ființă foarte sărmană (din punct de vedere uman), este una dintre acele persoane care în ochii lumii „nu contează”. Dar Domnul o asigură că, dacă ar fi găsit o altă persoană mai mică și mai sărmană decât ea, S-ar fi adresat [acelei persoane] pentru a-i încredința această misiune. Căile Sale nu sunt căile noastre. Nouă nu ne rămâne decât să contemplăm uimiți și să adorăm în tăcere.

   3. Cine este Luisa Piccarreta?

Data și locul nașteri: 23 aprilie 1865, la Corato (provincia di Bari).

Data și locul decesului: 4 martie 1947, în vârstă de 82 ani la Corato.

Locul unde a trăit: mereu la Corato. În timpul copilăriei și adolescenței, a trăit lungi perioade de timp într-o fermă numită „Torre Disperata” la treizeci de km de Corato. Ultimii șaizeci de ani din viața sa, i-a petrecut mereu la pat.

Starea civilă: necăsătorită, dar Fecioară, MIREASA LUI ISUS RĂSTIGNIT; nu [a fost] călugăriță, dar, așa cum Isus i-a spus: “adevărata călugăriță a Inimii Sale”.

Profesiunea: victima lui Isus începând de la vârsta de 16 ani.

Temperamentul: „rușinoasă și fricoasă, dar isteață și vioaie; sărea, alerga și [spune ea] făcea și impertinențe (adică glume)”.

Statura, părul, ochii: „mereu senină și vioaie ca un mielușel; mică de statură, ochii vivace, privirea pătrunzătoare, cu capul puțin aplecat spre dreapta…!” (spune despre ea un martor ocular, Monseniorul Don Luigi D’Oria, vicar de Corato).

Studii: „deși nu deține nicio știință omenească, a fost înzestrată din abundență cu o Înțelepciune cu totul cerească, cu știința Sfinților. Vorbirea ei luminează și consolează. Prin natura ei nu este lipsită de ingeniozitate. În ceea ce privește studiile, când era mică până în clasa întâi; scrisul ei era plin de erori, cu toate acestea nu-i lipsesc termenii corespunzători în conformitate cu revelațiile, care se pare că i le inspirau Domnul nostru” (scrie despre ea Sfântul Hanibal Maria de Francia).

Semne particulare: iubirea [ei] în ascuns, mai mult de atât, în ASCULTARE. Părintele Hanibal scria în 1915:

  „Ea vrea să trăiască în singurătate, ascunsă și necunoscută. Pentru nimic în lume nu ar fi scris intimitățile și prelungitele comunicări cu adoratul ei Isus, de la cea mai fragedă vârstă și până azi, și încă cine știe până când, dacă însuși Domnul nostru nu ar fi obligat-o în mod repetat, fie în mod personal, fie prin intermediul sfintei ascultări a directorilor ei [spirituali], cărora li se supunea întotdeauna cu o imensă vehemență și cu o mare tărie și generozitate, deoarece părerea ei despre sfânta ascultare era că dacă nu va asculta îi va fi respinsă intrarea în Paradis, așa că asta s-ar fi întâmplat… În esență, acest suflet duce o luptă îngrozitoare între o iubire copleșitoare în ascuns și autoritatea nemiloasă a ascultării, căreia trebuie să-i cedeze în mod absolut. Iar ascultarea o învinge mereu. Și acesta constituie unul dintre cele mai importante caractere al unui spirit adevărat, cu o virtute solidă și încercată, deoarece este vorba de aproximativ patruzeci de ani, în care, cu cea mai puternică vehemență împotriva ei, se supune (totuși) marii doamne Ascultarea, care o domină!”

Confesorii avuți: patru Preoți, numiți de diferiți Arhiepiscopi diecezani, care aveau grijă de Luisa, succesiv, pentru tot restul vieții ei, în plus, și alți confesori extraordinari. Părintele Hanibal Maria de Francia, care a vizitat-o pe Luisa în ultimii șaptesprezece ani ai vieții sale, a fost numit de Arhiepiscopul de Trani să examineze ca cenzor, scrierile sale, cărora le-a dat „nihil obstat”, iar Monseniorul Leo (Arhiepiscopul Giuseppe Maria Leo) a adăugat al său „Imprimatur” la primele 19 volume.

Director spiritual: această misiune, Domnul Nostru vrea să o păstreze pentru El, începând cu prima Sfântă Împărtășanie și Mirul Luisei la vârsta de 9 ani. De atunci, Isus a început să-și facă auzită vocea Sa înlăuntrul ei, învățând-o, corectând-o, reproșându-i dacă era necesar, dându-i lecții despre Cruce, despre virtuți și despre viața Sa ascunsă… mai presus de toate și pentru că trebuia să o instruiască și să o îndrume într-o privință, în care nicio ființă niciodată nu ar fi fost în stare să o facă: „SĂ TRĂIASCĂ ÎN VOINȚA DIVINĂ”.

Preocupări particulare din viața creștină: Fiica Mariei, de la vârsta de unsprezece ani; și terțiară dominicană, cu numele de SORA MAGDALENA de la optsprezece ani.

Experiențe mistice extraordinare: pe lângă faptul că Luisa auzea vocea lui Isus în interiorul ei, de când a primit prima Împărtășanie și Mirul la vârsta de nouă ani, avea treisprezece ani, când, de la balconul casei sale, a avut prima viziune cu Isus care, purtând crucea, și-a ridicat ochii spre ea, cerându-i ajutor. Din acel moment și pentru totdeauna s-a aprins în Luisa o nemărginită dorință de a pătimi din iubire pentru Isus. Atunci au început pentru ea primele suferințe fizice, deși ascunse, din Patima lui Isus, adăugându-se și alte multe dureri spirituale de nedescris, (absența lui Isus) și morale (faptul că familia ei a descoperit suferințele ei, considerându-le o boală; apoi suferințele ei au fost cunoscute de mulți alții și, în sfârșit, neînțelegerea și ostilitățile din partea preoților, dar de care și-a dat seama că depindea în totalitate). La toate acestea s-a adăugat o teribilă încercare care a durat trei ani, [de la vârsta de treisprezece până la șaisprezece ani] de luptă împotriva diavolilor, rezistând la atacurile lor, la sugestiile, tentațiile și chinurile [la care era supusă], până la înfrângerea lor deplină. La ultimul atac, pe care l-a suportat în această luptă, Luisa și-a pierdut simțurile și a avut a doua viziune a lui Isus îndurerat din cauza ofenselor păcătoșilor. Atunci a acceptat starea de VICTIMĂ la care Isus și Maica Îndurerată au invitat-o.

  După aceea, înmulțindu-se aceste viziuni cu Isus, în mod obișnuit Luisa lua parte la diferite dureri ale Pătimirii, în particular la încoronarea cu spini. Aceasta din urmă, i-a provocat o astfel de stare, încât i-a fost imposibil să mai poată mânca, vomând mereu tot și trăind de la vârsta de șaisprezece ani încolo, într-o totală inaniție (foamete) până la moartea sa. S-a hrănit numai cu Sfânta Euharistie. Hrana sa era VOINȚA TATĂLUI.

Un alt semn extraordinar: din cauza neîncetatelor și acutelor suferințe ale Pătimirii lui Isus, Luisa își pierdea mereu simțurile și rămânea ÎMPIETRITĂ (de multe ori pentru mai multe zile), până când un preot – de obicei Confesorul – venea să o recheme din acea stare de moarte, printr-o binecuvântare și prin sfânta ascultare.

„Alt fenomen extraordinar (confirmă ultimul său Confesor, Don Benedict Calvi): în cei șaizeci și patru de ani, imobilizată la pat, nu a suferit niciodată o rană de decubitus”.

Luisa a murit fiind în vârstă de optzeci și unu de ani, pe patru martie 1947, după cincisprezece zile de boală, unica dovedită din viața sa: o puternică pneumonie. A murit la sfârșitul nopții, la aceeași oră când în fiecare zi Confesorul ei o făcea să-și revină din starea sa de moarte.

Scrie Don Benedict Calvi:

„Fenomene extraordinare la moartea ei. Cum se vede în fotografie, cadavrul Luisei stă cu corpul așezat pe pat, practic ca atunci când trăia; nu a fost posibil să fie întinsă nici cu forța mai multor persoane. A rămas în acea poziție, de aceea a trebuit să-i se construiască un sicriu foarte special.

   Atenție, extraordinar: întregul trup nu a suferit DURITATEA CADAVRULUI, care la toate trupurile omenești se întâmplă după moarte. Se putea vedea în fiecare zi, pentru că a fost expusă pentru a fi văzută de tot poporul din Corato și de foarte mulți străini veniți special la Corato pentru a vedea și a atinge cu propriile mâini UNICUL și MINUNATUL CAZ: putând să i se miște capul fără niciun efort, în toate părțile, să i se ridice brațele, să i se îndoaie mâinile și toate degetele. I se puteau ridica și pleoapele, observându-se ochii lucizi și netulburați. Luisa părea vie și că dormea. În timp ce un grup de medici special convocați declarau, după atenta examinare a cadavrului, că Luisa este în realitate moartă și prin urmare, trebuia să se gândească la o moarte adevărată, nu la o moarte aparentă, cum toți își imaginau. Au fost constrânși de autoritățile civile și de medicul sanitar, să o lase încă 4 zile, spun, “PATRU ZILE” pe pătuțul ei de moarte fără să dea niciun semn de alterare, pentru a satisface mulțimea care se înghesuia să o vadă…”

Daruri mistice extraordinare: la un an după ce a rămas definitiv la pat, la vârsta de douăzeci și trei de ani, a primit harul „CĂSĂTORIEI MISTICE” (pe șaisprezece octombrie 1888), care după unsprezece luni i-a fost reînnoit în Cer în prezența Preasfintei Treimi, adumbrită în virtuțile teologale (Credința, Speranța, Iubirea). Practic, cu acea ocazie, i-a fost încredințat pentru prima oară, DARUL VRERII DIVINE. Puțin după aceea a urmat o ultimă legătură cu Isus: „CĂSĂTORIA CU CRUCEA”. (De atunci Isus i-a împărtășit dureroasele stigmate ale Pătimirii Sale, fiind de acord cu cererea făcută de Luisa, să le lase invizibile). Răstignirea a fost reînnoită mereu.

Documente și noutăți despre Luisa: sunt mulți care pot să dea mărturie despre Luisa, perfect credibili și serioși, [în ceea ce privește] competența și virtutea; dintre aceștia numeroși preoți și călugărițe, teologi și profesori, un viitor Episcop, [un] Cardinal și un Sfânt canonizat, sfântul Hanibal Maria de Francia. Dar principala sursă de știri, este mai presus de toate mărturia pe care a dat-o despre ea însăși, (cât de mult a împlinit Dumnezeu în ea), acceptată prin sacrificiul ascultării, prin care Luisa a trebuit să scrie propriile experiențe.

Care sunt aceste scrieri? Este în mod fundamental jurnalul ei autobiografic: (treizeci și șase de volume intitulate de Isus: „Împărăția Voinței mele în mijlocul creaturilor. Cartea Cerului. Rechemarea creaturii în ordine, la locul ei și cu scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu”). În primul volum povestește viața trăită până în momentul în care i-a fost dat ordinul de a scrie, (pe douăzeci și opt februarie 1899), completat cu un „Caiet cu Amintiri din copilărie”, scris în 1926. A terminat de scris atunci când nu a mai trebuit să o facă, adică pe 28 decembrie 1938, completând al 36-lea volum și ultimul. De asemenea sunt foarte numeroase, rugăciunile și novenele, etc., scrise de ea.

La îndrumările Sfântului Părinte Hanibal, din anul 1913-1914, a scris aceste „Ore ale Pătimirii”, la care a adăugat câteva „Sfaturi și practici evlavioase”.

Mai târziu a scris și treizeci și unu de meditații pentru luna Mai, intitulate „Fecioara Maria în împărăția Voinței Divine”, pe data de 6 mai 1930.

În cele din urmă există o bogată colecție de scrisori, mai cu seamă a ultimilor ani din viața ei.

Misiunea Luisei: în frumoasa sa mărturie, Sfântul Hanibal Maria de Francia a scris:

„Domnul nostru, care din secol în secol, multiplică din ce în ce mai mult minunățiile Iubiri Sale, pare că pe această fecioară pe care El a găsit-o fără nici o instrucție, o numește cea mai mică de pe pământ, a vrut să formeze un instrument potrivit pentru o misiune atât de sublimă, căci nicio alta nu o poate egala, adică: TRIUMFUL VOINȚEI DIVINE în universul ceresc, în conformitate cu ceea ce este spus în rugăciunea Tatăl Nostru: „FIAT VOLUNTAS TUA, SICUT IN COELO ET IN TERRA”. (Facă-se Voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ).

Isus însuși i-a spus: „Misiunea ta este mare, pentru că nu este vorba doar de sfințenie personală, dar este vorba a îmbrățișa totul și pe toți și de a PREGĂTI ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE pentru GENERAȚIILE UMANE”.

  Din acest motiv, Isus a chemat-o pe Luisa să fie în Fruntea celei de „a doua generație a Fiilor luminii”: ea este „Trompeta” – așa îi spune Isus – că trebuie să cheme și să adune noua generație așteptată cu ardoare; ea este „PRIMA FIICĂ NĂSCUTĂ”, „scriitoarea și secretara lui Isus”, „cea mai nobilă învățătoare a științei”, care este VOINȚA DIVINĂ, … Sunt titluri cu care ISUS o numește deseori. De fapt Luisa este „FIICA CEA MICĂ A VOINȚEI DIVINE” (Cu acest titlu se semnează în toate scrisorile ei și care se citește pe mormântul din parohia Sfânta Maria Greca din Corato).

Ce gândește biserica despre Luisa? Puțini ani după moartea sa, Sfânta Congregație a Sfântului Oficiu a autorizat înmormântarea sa în biserica parohială Sfânta Maria Greca din Corato. În martie 1994, Arhiepiscopul de Trani a autorizat deschiderea Cauzei sale de a fi declarată Fericită, care a avut loc pe data de douăzeci noiembrie 1994, când s-a sărbătorit Solemnitatea Cristos Rege. Pe doi februarie 1996, actuala Congregație Sfântă pentru doctrina de Credință (ex Sfântul Oficiu) a pus în mâinile Arhiepiscopului scrierile Luisei, care au fost duse în acea arhivă în 1938. În sfârșit, pe 29 octombrie 2005, a fost încheiată oficial Cauza la nivel diecezan, trecând la Sfânta Congregație unde sunt declarați Sfinții.

„Toată abundența fiicei regelui [se vede] când intră îmbrăcată în haine brodate cu aur.

În haine strălucitoare e adusă la rege; fecioare formează alaiul ei, prietenele ei sunt aduse la Tine.

Sunt aduse în bucurie și veselie, sunt conduse în palatul regelui”. (Ps 44)

Fireasca Credință a poporului creștin o cunoaște și își amintește de ea cu numele „LUISA SFÂNTA”.

Pentru lauda și slava VOINȚEI DIVINE.

4. Ce istorie a avut această carte?

Luisa avea șaptesprezece ani când, de Crăciun în anul 1882, a făcut o novenă de pregătire pentru această Sărbătoare. Vocea interioară a lui Isus o lămurea în această contemplație de nouă ore, în fiecare zi. A avut la sfârșit o viziune neașteptată a Copilașului Isus, care o invita-o să urce mai mult în viața Harului Său și a Iubirii Sale. Cu acest scop, i-a impus să continue să facă alte douăzeci și patru de meditații despre Patima și moartea Sa pe Cruce, împărțindu-le în cele douăzeci și patru de ore ale zilei. Treizeci și unu de ani mai târziu (în 1913-1914) Luisa a trebuit să scrie din ascultare, aceste „ORE ALE PĂTIMIRII”. Așadar, de atunci, Luisa a avut acest zel pentru acest exercițiu, căci prin harul lui Dumnezeu – spune ea – nu le-a mai lăsat. Încă de atunci a scris în sufletul ei „ORELE PĂTIMIRII”!

Iar Sfântul Hanibal Maria De Francia le-a publicat în patru ediții, intitulate de el: „CEASUL PĂTIMIRII”.

• Prima ediție (1915): 5000 de copii.
• A doua (1916): 2000 de copii.
• A treia (1917): 10.000 de copii.
•  A patra (1924): 15.000 de copii.

Toate aceste ediții au avut „nihil obstat” și „Imprimatur”. În a treia și a patra ediție, Părintele Hanibal a adăugat o anexă, cu titlul: „TRATAT” (sau „MICUL TRATAT”) „DESPRE VOINȚA DIVINĂ” reprezentată prin diferite capitole, alese din unele volume ale Luisei.

Sfântul Părinte Hanibal a murit în anul 1927, iar responsabilitatea publicării scrierilor a fost preluată de Don Benedict Calvi, ultimul Confesor al Luisei. El a făcut a cincea ediție a [acestor] „Ore ale Pătimirii” (1934) cu „nihil obstat”, și deja o pregătea pe a șasea, când în Germania, această operă a ieșit tradusă în limba germană și editată de Părintele Ludwig Beda, O.S.B., în două ediții, cu „Imprimatur”. Era a cincea ediție tradusă din italiană. În limba germană, prima ediție (1936) a fost de 25.000 de copii; a doua (1938), de 30.000 de copii.

Alte traduceri se pregăteau în diferite națiuni. Așadar cartea s-a răspândit extinzându-se în cursul celor douăzeci și trei de ani, generând o mare onoare și entuziasm, având mereu aprobare ecleziastică, a fost și obiectul numeroaselor recenzii favorabile.

Diferiți martori susțineau că Sfântul Hanibal Maria De Francia se bucura de o mare încredere din partea Sfântului Papa Pius al X-lea. Într-o zi, a ajuns la casa Luisei, mulțumit în mod particular și a povestit că i-a dus cartea Sfântului Părinte. Papa a vrut să i se citească puțin, iar el i-a citit Ora răstignirii; la un moment dat, Papa l-a întrerupt spunând: „Nu așa, Părinte, ci în genunchi trebuie să fie citită; este Isus Cristos care vorbește”.

Această carte a fost retrasă din circulație, după ce pe data de treizeci și unu august 1938, a fost pusă sub Sechestrul cărților interzise, cu un decret al Congregației Sfântului Oficiu.

Alte două cărți ale Luisei, publicate de Confesor („ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI DIVINE” și „REGINA CERULUI ÎN ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI DIVINE”) au avut aceeași soartă. Niciodată nu s-a spus oficial motivul.

Dar același „Sechestru al cărților interzise”, care exista încă din 1559, a fost abolit în valoarea sa juridică, cu o notificare a aceleiași Congregații pentru Doctrina Credinței (Sfântul Oficiu). Despre ea rămâne valoarea sa morală, deoarece este mereu o datorie a conștiinței, de a nu pune în pericol credința sau lecturile periculoase și greșite. Așadar, interzicerea adevărată și proprie nu mai există. Nu numai [asta], „dar [odată] cu beatificarea Fericitului Hanibal Maria De Francia AU FOST APROBATE DE BISERICĂ NU NUMAI SCRIERILE SALE și de asemenea, PREZENTĂRILE OPERELOR LUISEI”[1]. Iar aceasta, este mai presus de toate, cu deschiderea Cauzei pentru beatificarea Luisei, făcută la Corato pe 20.11.1994 și consemnarea scrierilor sale din partea Sfintei Congregații. Este un timp pentru fiecare lucru sub soare; a sosit timpul în care Biserica vrea să așeze lumina pe candelabru, adică pe Luisa în locul pe care Voința Divină i l-a pregătit în Biserica sa. Laudă și glorie să fie aduse lui Dumnezeu!

5. De la prezentare, trecem la „Introducerea acestui ceas al pătimirii dureroase” scrisă de sfântul Hanibal Maria de Francia, „Ceasul Pătimirii”

scris de o persoană devotată

Providența Divină, care în orice vreme înflăcărează suflete care să-L cunoască, să-L iubească și care să-L facă cunoscut și iubit de alții, a înflăcărat un suflet după cum am amintit în primul capitol al acestui scurt tratat, care s-a consacrat durerilor Divinului Răscumpărător.

Inspirația particulară pe care a avut-o acest suflet, formează o metodă nouă și foarte benefică despre cum să contemplăm pătimirile Domnului nostru Isus Cristos; adică, să rechemăm, una câte una, cele douăzeci și patru de ore, de la ora cinci după-amiază din Joia Sfântă, până la ora cinci după-amiază din Vinerea Sfântă; și să contemplăm, oră după oră, ceea ce Isus Cristos a suferit în mod succesiv cele douăzeci și patru de ore.

Am spus că este nouă această metodă, nu în ceea ce privește reducerea pătimirilor Domnului nostru la cele 24 de ore, ci în ceea ce privește forma sentimentelor și scopurilor care formează un tot nou.

Deci, nu este nouă împărțirea în cele 24 de ore ale Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos; pentru că aceasta este ceea ce se cheamă CEASUL [ORELE] PĂTIMIRII și care se găsește în multe cărți pioase, precum: Filotea del Riva, Grădina Spirituală, mai ales în operele spirituale ale Doctorului Sfintei Biserici, Sfântul Alfons; deși la diferiții autori, există câte o mică diferență în ceea ce privește orele.

După cum fiecare vede, această devoțiune a acestui CEAS AL DURERII, dintre toate cele referitoare la Patima Domnului nostru Isus Cristos și durerile Maicii Sale Preasfinte, se numără printre primele, pentru că analizează și meditează, una câte una, toate pătimirile externe și interne ale adorabilului nostru Răscumpărător Isus Cristos. Este un fel de Calea Crucii mai întreagă și completă, pentru că nu începe de la condamnarea Domnului nostru la moarte din curtea lui Pilat, ci începe, de unde a început practic dureroasa Pătimire, adică, de când Domnul nostru Isus Cristos și-a luat rămas bun de la Maica Sa Preasfântă (cum este universala credință evlavioasă) pentru a merge la moarte, după care urmează Cenacolul, Grădina Măslinilor, Capturarea etc.

Dar ce este nou, în CEASUL [ORA] PĂTIMIRII al Sufletului singuratic, care l-a scris și mi l-a încredințat? Da, este, în primul rând, despre repararea celor 24 de ore nu a amintit doar o singură dată, cum fac alți autori menționați de mine mai sus, mulțumindu-se a spune: De la 6 la 7 dimineața, Isus este condus la Pilat, – de la 7 la 8 este condus la Irod etc…, dar ceea ce se întâmplă în fiecare oră Sufletul Singuratic extaziat face o vie descriere și adaugă considerații, afecțiuni și reparări. În al doilea rând, aceste afecțiuni și aceste reparări sunt atât de unice, noi și afectuoase, încât nu par a fi Operă omenească, ci cerească.

Totul apare nou în aceste sfinte meditații. Deși nu se meditează decât asupra acelorași mistere, despre care au scris și meditat atât de mult, diferiți sfinți autori, totuși inspirația divină, care înfăptuiește mereu lucruri noi, și variază în multe forme harul Său, (multiformis gratia Dei), se manifestă prin intermediul acestui suflet într-un mod cu totul singular.

Să presupunem că evlavioasa persoană care scrie, nu este un literat [intelectual], ci abia știe să citească și să scrie. Și totuși pătimirile, maltratările, injuriile, sfâșierile adorabilului Răscumpărător Isus sunt descrise pe viu, cu termeni care pătrund inima, o mișcă, o impresionează, o atrag spre Iubire.

Iubirea, trebuie specificat, da, Iubirea divină, în expresia sa cea mai sensibilă, este nota predominantă a acestui CEAS [ORĂ] AL PĂTIMIRII: iubirea, adică, a lui Isus Cristos pentru oameni și iubirea acestui Suflet singuratic pentru Isus Cristos. Este o îndrăgostită, care se revarsă în cea mai iubitoare compasiune pentru Alesul ei, Îl compătimește, Îl mângâie, Îl îmbrățișează, Îl sărută și din nou Îl sărută, Îl însoțește în toate pătimirile singulare cu o înlocuire continuă, adică, se așază în ea [Pătimire], în măsura în care îi stă în putere, în locul Iubitului îndurerat și primește totul asupra ei, ca și cum în această înlocuire evlavioasă, ar fi vrut să-L cruțe pe Supremul Bine, acum, pentru atunci. Pentru acest Suflet contemplativ, nu există trecut: ea reproduce scenele ca și cum sunt prezente și se identifică [cu ele]. În excesul compasiunii și al iubirii, ea înaintează cu multă încredere copleșitoare spre Alesul ei, căci sărutându-i ochii, fața, gura, mâinile, picioarele, Inima, cere și ea sărutări iubitoare de la Isus, cu o atât de mare încredere, încât în puține suflete, chiar și în cele mai iubitoare, se găsește la fel. Este Mireasa Cântecelor care exclamă: „mă sărută El cu sărutul buzelor sale”.

Nu se poate pune la îndoială [faptul că], dacă Domnului nostru îi place atât de mult respectuoasa teamă, atunci Inima Sa iubitoare va găsi plăcere la fel de mult la o filială și încrezătoare afecțiune. Și cum să nu o avem în Cel care, vărsând doar un singur strop din Sângele Său prețios putea să ne mântuiască și totuși El vrea să-și verse tot sângele, prin cele mai neînchipuite chinuri și mai înjositoare injurii, pentru a ne demonstra cât ne iubește? Oare, cere prea mult un suflet, când cere sărutări de la Isus care ni s-a dat și ni se dă mereu pe Sine însuși? Și de ce ar trebui ca păcatele noastre să ne rețină de la această mare iubire încrezătoare, dacă ne-am purificat prin căință și umilință? Oare nu este adevărat că Tatăl fiului risipitor, „pe când (fiul) era încă departe, Tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat” (Lc 15,17)? Și oița, pe umerii Bunului Păstor, oare, nu a fost și ea mângâiată și sărutată? Oare, nu este adevărat, ceea ce spunea acel îngeraș îndrăgostit de Isus, Sfânta Agneza: „Eu Îl iubesc pe Cel, care cu cât mai mult Îl îmbrățișez și Îl ating, cu atât mai pură și castă am devenit?” Ah, încrederea iubitoare, ce provine dintr-o inimă smerită, fură Inima lui Dumnezeu! Și în acest mod se ajunge precum copiii, așa cum ne-a învățat Domnul nostru când, îmbrățișând la pieptul Său iubitor un plăpând copilaș, a zis: „Dacă nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor” (Mt 18,2).

Astfel este încrederea care se reflectă din fiecare pagină a acestui CEAS [ORĂ] AL PĂTIMIRII. Iar sufletul care ia în mână această carte și pătrunde în acest evlavios exercițiu conform acestei îndrumări, puțin câte puțin, va participa la sentimentele, compasiunea, iubirea și încrederea de care este plin și copleșit.

Alte dăți, în această carte, Sufletul singuratic, Îl lasă, uneori, pe Domnul nostru, Isus Cristos, să vorbească; și atunci acele cuvinte la care ea se referă, nu mai reprezintă un sentiment particular al ei, ci o inspirație care se manifestă prin acele expresii, pe care sufletul este capabil (să le scrie); așadar fiecare inspirație și fiecare revelație, care trece prin mintea omenească, ia naștere după capacitatea fiecăruia, sau [în funcție] de intuiția mistică a individului. De aici [reiese] diferența în exprimare a sufletelor contemplative, legat de același argument.

Dar, dacă sufletul autor al acestui CEAS [ORĂ] AL DURERII, este regenerat în ceea ce privește efectele și este în mod absolut nou, aș putea spune, [că este] unic în aceste reparări.

Într-adevăr, repararea tuturor ofenselor pe care le primește Domnul nostru Isus Cristos a fost întotdeauna obiectul principal al multor suflete iubitoare și al multor cărți de devoțiune și uneori de revelații speciale. De exemplu: avem scrierile Fericitei[2] Margareta Alacoque, care în devoțiunea Inimii Preasfinte a lui Isus, include reparări speciale. Încă și mai relevante în acest sens, sunt devoțiunile Preasfântului nume al lui Isus și ale Chipului Său Preasfânt, în frumoasele revelații avute de Venerabila Sora Maria a Sfântului Petru, carmelitană. În mod obișnuit, toate aceste reparări sunt constituite din închinări, cereri de iertare și din rugăciuni.

Reparările acestui CEAS [ORĂ] AL PĂTIMIRII, sunt în schimb o unificare cu însele reparările Domnului nostru Isus Cristos. Este o introducere [în profunzime], în sentimentele Inimii Preasfinte a lui Isus, în pătimirile Sale divine; cu Isus care pătimește, care se roagă, care se oferă și repară, [în acest mod] sufletul compătimește, se roagă, oferă și repară. Și pentru ce anume repară? Aici reparările se extind, se multiplică la infinit și se adaptează fiecărei categorii de păcat, care poate să aibă legături cu fiecare pătimire a Domnului Nostru. De la primul la ultimul cuvânt, se poate spune că această operă este o continuă și o variată reparare a tuturor păcatelor, cu toate speciile lor și nu doar a celor grave, ci chiar și a celor mai ușoare, și nu doar a păcatelor care erau comise împotriva adorabilei Persoane a lui Isus Cristos, când era în mâinile dușmanilor săi, dar din tuturor greșelilor prezente, trecute și viitoare, în persoana tuturor păcătoșilor, fie ele suflete condamnate sau alese. Sufletul compatibil[3], aș spune, că aproape se cufundă în orice suferință a Domnului nostru; analizează, în măsura în care e omenește posibil, abisul infinit și, unindu-se cu infinitele intenții reparatorii ale Omului-Dumnezeu îndurerat, îi oferă Lui, oferă Tatălui, oferă Dreptății Divine, reparări infinite pentru toate și pentru toți!

Pentru timpurile noastre este nevoie de o mare reparare universală pentru că nelegiuirile generațiilor prezente s-au înmulțit!

Valoarea și utilitatea acestei ore (de meditație) asupra acestui ceas al pătimirii, și cu câtă plăcere o primește Domnul nostru

Cu rezerva cuvenită și cu cea mai perfectă supunere a judecății Sfintei Biserici, nesolicitând altă credință decât cea umană, doar Decretul înțelept al lui Urban al VIII-lea, eu (Sfântul Hanibal) transcriu aici unele revelații pe care Domnul nostru Isus Cristos, le-ar fi dat acelui Suflet singuratic, prin care a inspirat această operă, revelații care demonstrează cât de plăcută îi este Inimii adorabile a lui Isus și cât folos are.

Încep cu o scrisoare ce mi-a fost trimisă de persoana autoare:

„Preavenerabile Părinte, iată, în sfârșit, vă trimit scrise aceste Ore ale Pătimirii, și totul să fie pentru slava Domnului nostru. Anexez și o altă foaie în care sunt conținute efectele, meritele și promisiunile lui Isus pentru cine face aceste ore ale Pătimirii. Eu cred că, dacă cel care le va medita este păcătos, se va converti, dacă este imperfect devine perfect, dacă este sfânt, devine și mai sfânt, dacă este ispitit, va găsi victoria, dacă este suferind, va găsi în aceste ore puterea, medicamentul, confortul; iar dacă sufletul său este slăbit și sărman, va găsi o hrană spirituală și o oglindă în care se va privi continuu pentru a se înfrumuseța și a deveni asemănător cu Isus, modelul nostru.

Este atât de mare complăcerea pe care o simte binecuvântatul Isus prin meditarea acestor ORE, încât ar vrea să fie cel puțin câte un copie din aceste meditații, pentru fiecare sat sau oraș pentru a le practica, pentru că atunci Isus, prin acele reparări, și-ar auzi propria Sa voce și rugăciunile Sale, pe care le înălța Tatălui Său în cele 24 de ore ale dureroasei Sale Pătimiri; iar dacă aceste ore s-ar face cel puțin în fiecare sat sau oraș de unele suflete, pare că Isus mă face să înțeleg că Dreptatea Divină ar rămâne parțial calmă, iar pedepsele Sale vor fi parțial oprite sau atenuate, în aceste vremuri triste, jalnice și de vărsare de sânge. Faceți Dumneavoastră apel la toți, Preavenerabile Părinte; ca să se împlinească în acest fel opera pe care mi-a încredințat-o să o fac, adorabilul meu Isus.

Deci, Vă spun că scopul acestor ORE ALE PĂTIMIRII nu este de a povesti istoria Pătimirii, căci sunt multe cărți în care se vorbește despre pătimirile Sale și nu ar fi fost necesar să se facă alta; ci scopul este REPARAREA, unind împreună (să se noteze) diferitele momente ale Pătimirii Domnului nostru, cu diversitatea atâtor ofense, iar împreună cu Isus să se facă o demnă reparare, redându-i aproape în toate ceea ce făpturile Îi datorează. De aici [rezultă] diversitatea modurilor de reparare în aceste ORE, adică: în unele fragmente se binecuvântează, în altele se compătimește, în altele se laudă, în altele se alină îndureratul Isus, în altele se înlocuiește, în altele se imploră, se roagă, se cere. Așadar, vă las Vouă, Preavenerabile Părinte, să faceți cunoscut scopul acestor scrieri, cu o introducere”.

Foaia, [este] scrisoarea transcrisă, despre care vorbește autoarea la început și conține ceea ce Domnul Nostru i-a spus.

6. Din diferitele volume ale jurnalului autobiografic al Luisei

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă gândeam la Patima Domnului nostru, iar în timp ce făceam aceasta, El a venit și mi-a spus:

„Fiica Mea, îmi este atât de plăcut cel care meditează mereu Patima Mea și simte părere de rău, Mă compătimește, încât Mă simt revigorat de tot ceea ce am suferit în cursul Pătimirii Mele; iar sufletul, meditând-o mereu, Îmi oferă o hrană continuă.

În această hrană sunt diferite condimente și gusturi, care formează diferite efecte; astfel că, dacă în cursul Pătimirii Mele mi-au adus funii și lanțuri pentru a Mă lega, sufletul Mă dezleagă și îmi dă libertatea; aceia M-au disprețuit, M-au scuipat și dezonorat; el [sufletul] Mă apreciază, Mă curăță de acele scuipături și Mă onorează. Aceia [dușmanii] M-au dezbrăcat și M-au biciuit; el Mă reînsănătoșește și Mă îmbracă. Aceia M-au încoronat cu spini, tratându-Mă ca pe un „rege” batjocorit, Mi-au amărât gura cu fiere și M-au răstignit; meditând la toate durerile Mele, sufletul Mă încoronează cu slavă, Mă onorează ca Regele său, Îmi umple gura de dulceață dându-mi hrana cea mai delicioasă, care este amintirea propriilor Mele lucrări și, despironindu-Mă de pe Cruce, Mă face să înviu în inima sa, iar Eu, ori de câte ori sufletul face asta, îi dau ca răsplată o nouă viață de Har: astfel încât, el este hrana Mea, iar Eu Mă fac hrana lui continuă. Așadar, lucrul care Îmi place cel mai mult, este să se mediteze mereu Patima Mea.” (Vol. 7, 9 Noiembrie 1906)

***

„Fiica Mea, cine se gândește mereu la Patima Mea, formează în inima sa un izvor și, cu cât se gândește mai mult, cu atât acest izvor se mărește. Și, din moment ce apele care izvorăsc sunt ape comune pentru toți, tot astfel, acest izvor al Pătimirii Mele, care se formează în inimă, folosește pentru binele sufletului, pentru slava Mea și pentru binele creaturilor”.

Iar eu: „Spune-mi, Binele meu, ce le vei da în schimb acelora care vor face aceste ORE ALE PĂTIMIRII așa cum Tu m-ai învățat?”

Și El: „Fiica Mea, aceste ORE nu le voi privi ca lucruri ale voastre, ci ca lucruri făcute de Mine, și vă voi da meritele Mele proprii, ca și cum Eu aș suferi în acel moment Patima Mea; și așa vă voi face să obțineți aceleași efecte, după cum sunt dispuse sufletele. Acestea[se obțin] pe pământ, așadar, un lucru mai mare de-al Meu nu aș putea să vă dau. Apoi în Cer, voi așeza aceste suflete în fața Mea, săgetându-le cu săgeți de iubire și de mulțumiri, ori de câte ori au făcut aceste ORE ALE PĂTIMIRII MELE, iar ele mă vor săgeta pe Mine. Ce dulce încântare va fi aceasta pentru toți cei Binecuvântați!” (Vol. 11, 10 Aprilie 1913).

***

Stăteam și mă gândeam la ORELE PĂTIMIRII scrise[4], că sunt fără indulgență; deci, cine le face, nu obține, în timp ce sunt multe alte rugăciuni îmbogățite de multe indulgențe… În timp ce mă gândeam la aceasta, mereu adorabilul meu Isus, binevoitor, mi-a spus: „Fiica Mea, cu rugăciunile de indulgență se obține câte ceva. În schimb, ORELE PĂTIMIRII MELE, care sunt însele rugăciunile Mele, reparările Mele și toată iubirea, sunt ieșite din adâncul Inimii Mele. Poate ai uitat de câte ori M-am unit cu tine pentru a le face împreună și am schimbat flagelurile în haruri pe tot pământul? Așadar, este atât de mare și multă complăcerea Mea, încât, în loc de indulgență, dau sufletului cât de multă iubire, care conține prețuri incalculabile de o infinită valoare. Și apoi, când lucrurile sunt făcute dintr-o iubire pură, Iubirea Mea își găsește libertatea, și nu este indiferentă când creatura oferă alinare și libertate Iubirii Creatorului.” (Vol. 11, 6 Septembrie 1913).

***

Scriam ORELE PĂTIMIRII și mă gândeam în sinea mea: Câte sacrificii în a scrie aceste binecuvântate ORE ALE PĂTIMIRII, mai ales în a așterne pe hârtie anumite trăiri care s-au petrecut doar între mine și Isus! Care va fi răsplata pe care El mi-o va da?

Și Isus, făcându-mă să aud vocea Sa tandră și dulce, mi-a spus: „Fiica Mea, ca recompensă pentru că ai scris ORELE PĂTIMIRII, pentru fiecare cuvânt pe care l-ai scris îți voi da un sărut și un suflet.”

Și eu: „Iubirea mea, aceasta pentru mine; și celor care le vor face, ce o să le dai?”

Și Isus: „Dacă le vor face împreună cu Mine și cu însăși Voința Mea, pentru fiecare cuvânt pe care-l vor spune, le voi da un suflet, pentru că toată valoarea, mai mare sau mai mică, a acestor ORE ALE PĂTIMIRII se află într-o mai mare sau mai mică uniune pe care o au cu Mine. Și făcându-le cu Voința Mea, creatura se ascunde în Vrerea Mea și, acționând Vrerea Mea, pot să fac tot binele pe care-l vreau, chiar și prin intermediul unui singur cuvânt. Și aceasta, ori de câte ori le veți face.”

Altă dată m-am plâns lui Isus că, după atâtea sacrificii pentru a scrie aceste ORE ALE PĂTIMIRII, erau prea puține suflete care le făceau. Iar El:„Fiica Mea, nu te plânge: și chiar de ar fi unul singur, ar trebui să fii mulțumită.

N-aș fi suferit întreaga Mea Pătimire, chiar dacă trebuia să se mântuiască un singur suflet? Așa și tu. Niciodată nu trebuie să se omită binele, fiindcă puțini îl merită; tot răul este pentru cine nu profită. Și cum Patima Mea a obținut meritul pentru Umanitatea Mea, ca și cum toți s-ar mântui; în ciuda faptului nu toți se mântuiesc (pentru că Voința Mea era aceea de a-i mântui pe toți și meritam după cum Eu voiam, nu în funcție de avantajul pe care l-ar fi avut creaturile), așa și tu: după cum voința ta s-a identificat cu a Mea, de a dori să facă bine tuturor, așa vei fi răsplătită. Tot răul este pentru cei care, putând, nu o fac. Aceste ORE sunt cele mai prețioase dintre toate, pentru că nu sunt altceva decât repetarea a ceea ce am făcut în cursul Vieții Mele muritoare și ceea ce continui să fac în Preasfântul Sacrament. Când aud aceste ORE ALE PĂTIMIRII MELE, aud însăși vocea Mea, însele rugăciunile Mele; în acel suflet văd Voința Mea, care este aceea de a vrea binele tuturor și de a repara pentru toți, iar Eu mă simt atras să locuiesc în el, pentru a putea face în el ceea ce face el însuși. Oh! Cât aș dori, chiar și un singur suflet dintr-un sat să facă aceste ORE ALE PĂTIMIRII MELE! M-aș auzi pe mine în fiecare sat, iar Dreptatea Mea, în mare parte indignată în aceste vremuri, ar rămâne parțial calmă.”

Adaug că, într-o zi făceam ORA în care Mama Cerească L-a înmormântat pe Isus, iar eu, o urmam îndeaproape pentru a-i ține companie în amara sa dezolare, pentru a o compătimi. Această [Oră] nu obișnuiam să o fac mereu, doar câteodată. Deci eram nehotărâtă dacă trebuie să o fac sau nu. Iar binecuvântatul Isus, cu toată iubirea, ca și cum m-ar fi rugat, mi-a spus: „Fiica Mea, nu vreau să o omiți; o vei face din iubire pentru Mine, în onoarea Mamei Mele. Să știi că ori de câte ori o faci, Mama Mea se simte ca și cum ar fi în persoană pe pământ și ar repeta viața sa și prin urmare (simte) acea slavă și iubire, pe care mi-a dat-o Mie pe pământ; iar Eu simt ca și cum Mama Mea ar fi din nou pe pământ cu gingășiile sale materne, cu iubirea sa și cu toată slava pe care Ea Mi-a oferit-O. Așadar, te voi considera Mamă.”

Prin urmare, îmbrățișându-mă, am auzit că îmi spune taci, taci: „Mama Mea, Mama,” și îmi inspira ceea ce a făcut și suferit dulcea Sa Mamă în această ORĂ, iar eu o urmam. Și de atunci înainte nu am mai omis această Oră, ajutată de Harul Său. (Vol. 11, Octombrie 1914).

***

Făceam ORELE PĂTIMIRII, iar Isus, complăcându-se în întregime, mi-a spus: „Fiica Mea, dacă tu ai ști marea Mea complăcere pe care o simt văzându-te tot repetând mereu, tu ai fi fericită. Este adevărat că Sfinții Mei au meditat Patima Mea și au înțeles cât am suferit și s-au topit în lacrimi de compasiune, într-atât încât se simțeau mistuiți din iubire față de durerile Mele, dar nu așa continuu și mereu repetat și în această ordine. Astfel că pot spune că tu ești prima care Îmi dă această gust așa mare și special, meditând în tine oră după oră Viața Mea și ceea ce am suferit. Iar Eu Mă simt atât de atras, încât oră după oră îți dau mâncare și mănânc cu tine aceeași mâncare și fac împreună cu tine ceea ce faci tu.

   Dar să știi că te voi răsplăti abundent cu lumină nouă și cu haruri noi; chiar și după moartea ta, ori de câte ori se vor face pe pământ de către suflete aceste ORE ALE PĂTIMIRII, în Cer Eu te voi învălui cu o nouă lumină și slavă”. (Vol. 11, 4 Noiembrie 1914)

***

Continuând în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus s-a arătat în întregime înconjurat de o nouă lumină, care îi ieșea din interiorul Preasfintei Sale Umanități și îl înfrumuseța, în așa fel încât forma o viziune încântătoare și răpitoare. Eu am rămas surprinsă, iar El mi-a spus: „Fiica Mea, fiecare durere pe care am suferit-o, fiecare picătură de sânge, fiecare rană, rugăciune, acțiune, pas etc., a produs o lumină în Umanitatea Mea, pentru a Mă înfrumuseța, în așa fel că îi ținea răpiți pe toți Binecuvântații. Deci, pentru fiecare gând pe care îl are asupra Pătimirii Mele, pentru fiecare compătimire, reparare etc., sufletul nu face altceva decât să ia lumină din Umanitatea Mea, pentru a se înfrumuseța în asemănarea cu Mine. Așadar, un gând în plus asupra Pătimirii Mele va fi o altă lumină în plus, care îi va aduce o bucurie veșnică”. (Vol. 11, 23 Aprilie 1916).

***

Aflându-mă în obișnuita mea condiție, m-am trezit în afara mea și L-am găsit pe iubitul meu Isus, picurând sânge [din tot trupul], cu o coroană oribilă de spini pe cap. Mă privea cu dificultate printre spini și mi-a spus: „Fiica Mea, lumea s-a dezechilibrat pentru că a pierdut gândul la Pătimirea Mele. [Ea] nu a găsit în întuneric lumina Pătimirii Mele care o lumina, cu care să-i făcându-i cunoscută Iubirea Mea și câte dureri Mă costă sufletele, putea să se îndrepte și să-L iubească pe Cel care a iubit-o cu adevărat; iar lumina Pătimirii Mele, îndrumând-o, ar fi prevenit-o în toate pericolele. În slăbiciune nu a găsit tăria Pătimirii Mele care ar fi susținut-o. În nerăbdare nu a găsit oglinda răbdării Mele, (în care privind) s-ar fi rușinat și și-ar fi făcut o datorie din a se domina pe sine însăși. În dureri (sufletul) nu a căutat confortul durerilor unui Dumnezeu, care susținându-le pe ale sale, îi insufla iubire pentru a suferi. În păcat nu a găsit Sfințenia Mea care, înfruntându-l, îi inspira ură față de păcat… Ah, în toate a predominat omul, deoarece s-a îndepărtat în toate de Acela care putea să-l ajute. Deci, lumea a pierdut echilibrul. A făcut ca un copil care nu a vrut să-și mai recunoască mama; ca un discipol care nerecunoscându-și învățătorul, nu a vrut să mai audă învățăturile sale, nici să învețe lecțiile sale. Ce se va alege de acest copil sau de acest discipol? [Ei] vor fi durere pentru ei înșiși, iar pentru societate, teroare și durere… Așa a devenit omul: teroare și durere, dar durere fără milă. Ah, omul decade, decade mereu, iar Eu deplâng cu lacrimi de Sânge!” (Vol. 11, 2 Februarie 1917).

***

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă contopeam în întregime în dulcele meu Isus, apoi mă revărsam toată în creaturi, pentru a-L da pe Isus în întregime tuturor; iar iubitorul meu Isus mi-a spus: „Fiica Mea, ori de câte ori făptura se contopește în Mine, dă o revărsare de Viață Divină tuturor ființelor umane, iar ele, în funcție de cum au nevoie, obțin efectul [Vieții Divine]: cine este slab obține tărie, cine este încăpățânat în greșeli primește lumină, cine suferă primește alinare și așa cu tot restul”.

Apoi m-am trezit în afara mea; mă aflam în mijlocul multor suflete – păreau să fie suflete din purgator și Sfinți – care au numit o persoană pe care o cunoșteam, moartă nu de mult, și îmi spuneau: „El se simte fericit văzând că nu există suflet care intră în Purgator, care să nu aibă amprenta ORELOR PĂTIMIRII, [fiind] ajutat și favorizat de aceste ORE să ocupe un loc sigur; și nu există suflet care să zboare în Paradis, să nu fie însoțit de aceste ORE ALE PĂTIMIRII. Aceste ORE fac să plouă din Cer rouă continuă pe pământ, în Purgator și până în Cer”.

Auzind acestea, spuneam în sinea mea: poate, iubitul meu Isus, pentru a-și păstra cuvântul dat, ar fi dat un suflet pentru fiecare cuvânt ale ORELOR PĂTIMIRII și face să nu fie suflet mântuit care să nu se folosească de aceste ORE.

   După [aceea] m-am întors în sinea mea și găsindu-L pe dulcele meu Isus, L-am întrebat dacă ar fi adevărat. Și El: „Aceste ORE sunt ordinea Universului și pun în armonie Cerul și pământul și Mă opresc să nu distrug lumea. Simt că pun în circulație sângele Meu, rănile Mele, iubirea Mea și tot ce am făcut, și curge peste toți pentru a-i salva. Și cum sufletele fac aceste ORE ALE PĂTIMIRII, simt că dau viață Sângelui Meu, rănilor Mele, nerăbdărilor Mele, pentru a mântui sufletele. Și auzind că se repetă Viața Mea, cum pot să obțină orice bine creaturile, dacă nu prin intermediul acestor ORE?… De ce ai dubii? Aceasta nu este problema ta, ci a Mea; tu ai fost instrumentul constrâns și slab”.(Vol. 12, 16 Mai 1917).

***

Continuând obișnuitele ORE ALE PĂTIMIRII, iubitorul meu Isus mi-a spus: „Fiica Mea, lumea stă într-un act continuu de a reînnoi Patima Mea, iar din moment ce imensitatea Mea învăluie totul, înăuntrul și în afara făpturilor, tot astfel, prin contact cu ele sunt constrâns să primesc cuie, spini, bice, disprețuiri, scuipături și tot restul, pe care le-am suferit în Patima [Mea] și chiar mai mult. Intrând în contact cu aceste suflete, care fac aceste ORE ALE PĂTIMIRII, simt că Mi se îndepărtează cuiele, se fărâmițează spinii, se calmează rănile, se îndepărtează scuipăturile; Mă simt răsplătit în bine pentru răul pe care Mi-l fac alții; iar Eu, simțind, că nu-Mi face rău contactul lor, ci bine, Mă sprijin din ce în ce mai mult pe ele.”

În plus, reîntorcându-se binecuvântatul Isus să vorbească despre aceste ORE ALE PĂTIMIRII, a zis: „Fiica Mea, să știi că, făcându-se aceste ORE, sufletul își însușește gândurile Mele și le face ale sale, își însușește cele mai intime fibre ale Mele și le face ale sale și, înălțându-se între Cer și Pământ, face aceeași misiune a Mea și, precum co-răscumpărător, spune împreună cu Mine: Ecce ego, mitte me (Iată-mă, trimite-mă pe mine); vreau să-ți [dau] reparări pentru toți, să-ți răspund pentru toți și să obțin binele pentru toți”.(Vol. 11, 6 Noiembrie 1914).

***

În această dimineață venind binecuvântatul Isus, mi-a spus: „Fiica Mea, crucile, mortificările și orice fel de cruce care se va cufunda în gândul Pătimirii Mele, pierde jumătate din asprime și din greutate”. Apoi, ca un fulger, a dispărut.

În timp ce făceam unele reparări și adorații în interiorul meu, El s-a întors și a adăugat: „Este atât de mare consolarea Mea când văd în tine tot ce am suferit în Umanitatea Mea cu multe secole înainte, pentru că orice lucru pe care l-am stabilit ca fiecare suflet să-l facă, a fost făcut mai întâi în Umanitatea Mea. Dacă sufletul corespunde, reface în el însuși ceea ce Eu am făcut pentru el; iar dacă nu corespunde la acestea, rămâne făcut doar în Mine, [iar] Eu simt o amărăciune de nedescris.” (Vol. 6, 5 Iunie 1905)

Adaug că mă gândeam în sinea mea la dulcea mea Mamă, iar Isus mi-a spus: „Fiica Mea, Mamei Mele dragi, nu i-a scăpat niciodată niciun gând din Patima Mea și, datorită intensității cu care o repeta, s-a umplut toată-toată, de Mine. Așa se întâmplă și cu sufletul: prin repetarea a ceea ce am suferit, se umple de Mine.”(Vol. 11, 24 Martie 1913).

***

Mă rugam pentru un suflet muribund cu o anumită teamă și neliniște, iar iubitorul meu Isus, venind, mi-a spus: „Fiica Mea, de ce te temi? Nu știi că pentru fiecare cuvânt din Patima Mea, pentru fiecare gând, compătimire, reparare, amintire a durerilor Mele, multe căi de comunicare, [așa cum electricitatea], se deschid între Mine și suflet și prin urmare, cu atâtea frumuseți diferite se împodobește sufletul? Ea a făcut ORELE PĂTIMIRII, iar Eu o voi primi ca pe o fiică a Pătimirii Mele, îmbrăcată cu Sângele Meu și împodobită cu Rănile Mele. Această floare a crescut în inima ta, iar Eu o binecuvântez și o primesc în a Mea, ca pe o floare preferată”.Iar în timp ce spunea aceasta, din inima mea se desprindea o floare care își lua zborul spre Isus.” (Vol. 12, 12 Iulie 1918).

***

Mă gândeam la Patima dulcelui meu Isus, deci venind, mi-a spus: „Fiica Mea, ori de câte ori sufletul se gândește la Patima Mea, își aduce aminte de ceea ce am suferit, sau Mă compătimește, se reînnoiește în el însușirile durerilor Mele; sângele Meu vine să-l inunde și rănile Mele intră în acțiune pentru a-l vindeca, dacă este rănit, sau pentru a-l înfrumuseța dacă este sănătos și toate meritele Mele pentru a-l îmbogăți. Mișcarea pe care o face este surprinzătoare; este ca și cum ar depozita [ca la bancă] tot ce am făcut și suferit, fiind răsplătit dublu. De aceea, tot ce am făcut și suferit stă într-un act continuu pentru a se dărui omului, precum soarele strălucește mereu pentru a da lumină și căldură; [tot așa] faptele Mele nu sunt predispuse să se termine. Numai sufletul să vrea, iar de câte ori vrea, primește rodul Vieții Mele. Astfel, dacă își aduce aminte de douăzeci, de o sută, de o mie de ori de Patima Mea, cu atât mai mult se va bucura de efectele Sale. Dar cât de puțini sunt aceia care o prețuiesc!

Cu tot binele Pătimirii Mele, se văd suflete slăbite, oarbe, surde, mute, șchioape, cadavre vii care provoacă silă. De ce? De ce Patima Mea este lăsată în uitare? Durerile Mele, rănile Mele, sângele Meu sunt forța care îndepărtează slăbiciunile, lumina care dă vederea orbilor, limba care dezleagă limbile și deschide auzul, calea care îndreaptă șchiopii, viața care învie morții… Toate remediile, care sunt necesare omenirii, sunt în Viața și Patima Mea, dar creaturile disprețuiesc medicamentul și nu se îngrijesc de remedii; și de aceea, cu toată Răscumpărarea Mea, se vede că starea omului se degradează, ca și cum ar suferi de tuberculoză incurabilă. Dar ce Mă îndurerează și mai mult este să văd persoane religioase, care se obosesc pentru obținerea de doctrine, de speculații, de povești, iar despre Patima Mea (nu vor să știe) nimic; astfel că, Patima Mea este de multe ori înlăturată din biserici, din gura preoților, astfel că vorbirea lor este fără lumină, iar popoarele rămân mai private [de meritele Pătimirii] decât la început.” (Vol. 13, 21 Octombrie 1921).

***

Făceam ORELE PĂTIMIRII, iar binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica Mea, în cursul Vieții Mele muritoare mii de îngeri curtau Umanitatea Mea și adunau tot ce făceam: cuvintele, faptele, pașii, chiar și suspinele, durerile, picăturile Sângelui Meu, pe scurt, totul. Erau îngerii numiți în custodia Mea, ca să-Mi dea onoare, ascultători la toate indicațiile Mele; coborau și se înălțau la Cer, pentru a duce Tatălui ceea ce făceam Eu. Așadar, acești îngeri au o misiune specială: atunci când sufletul își amintește de Viața Mea, de Patima Mea, de rugăciunile Mele, vin în jurul acestui suflet și adună cuvintele sale, rugăciunile sale, compătimirile pe care Mi le face, lacrimile sale, ofertele sale, le unesc cu ale Mele și le aduc înaintea Maiestății Mele, pentru a-Mi reînnoi gloria propriei Mele Vieți. Este atât de mare atenția îngerilor, încât cu reverență ascultă ceea ce spune sufletul și se roagă împreună cu el… De aceea sufletul trebuie să facă aceste ORE cu atenție și respect, gândind că îngerii iau de pe buzele lui și repetă lângă el ceea ce zice!”

Apoi a adăugat: „La multele amărăciuni pe care Mi le dau creaturile, aceste ORE, sunt mici înghițituri dulci pe care sufletele Mi le dau; dar, în comparație cu multele înghițituri amare pe care le primesc, sunt prea puține cele dulci. De aceea mai multă difuzare, mai multă difuzare [răspândire]!” (Vol. 11, 13 Octombrie 1916).

***

Eram tristă din cauza absenței dulcelui meu Isus; iar dacă vine, în timp ce respir un pic de viață, rămân și mai tristă văzându-L mai trist decât mine, deoarece nu vrea să audă, să se calmeze, pentru că făpturile Îl constrâng și îi smulg alte flageluri. Dar în timp ce flagelează, deplânge soarta omului și aproape că se ascunde în interiorul Inimii, pentru a nu vedea ceea ce suferă omul… Se pare că nu se poate trăi în aceste vremuri triste și totuși pare că este [abia] începutul. Așadar, stând îngândurată de soarta mea dură și tristă, trebuind să tot stau mereu, în absența Lui, dulcele meu Isus a venit și punând brațul în jurul gâtul meu, mi-a spus:

„Fiica Mea, nu mări durerile Mele îngândurându-te. Deja sunt prea multe. Eu nu Mă aștept la asta de la tine, dimpotrivă, vreau să-ți însușești durerile Mele, rugăciunile Mele, pe Mine în întregime, astfel ca să pot găsi un alt Eu însumi, în tine. În aceste vremuri vreau mare satisfacție și numai cine Mă însușește pe Mine însumi poate să-Mi dea. Și ceea ce a găsit Tatăl în Mine, adică slavă, complăcere, iubire, satisfacții întregi perfecte, pentru binele tuturor, Eu vreau să le găsesc în aceste suflete, care, să-Mi fie egale ca și cum ar fi mai mulți Isus. Iar aceste intenții trebuie să le repeți în fiecare ORĂ A PĂTIMIRII, pe care o faci, în fiecare acțiune și în toate; iar dacă Eu nu găsesc satisfacțiile Mele, ah, pentru lume este sfârșitul, flagelurile vor ploua puhoi! Ah, fiica Mea, ah, fiica Mea…!” (Vol. 11, 9 Decembrie 1916)

7. Cum funcționează aceste ceasuri? În ce mod se pot face aceste ore ale pătimirii?

O metodă este aceea de a medita în fiecare zi o ORĂ, citind-o singuri, în familie sau cu alții. Așa, în timp de 24 de zile, se completează cele 24 de ORE. Un ceas bun nu se oprește niciodată; viața nu se oprește niciodată.

            O altă metodă ar fi aceea de a forma grupuri de câte patru, opt, douăsprezece sau până la douăzeci și patru de persoane, care pot fi chiar și familii, fiecare dintre acestea [trebuie] să se implice cu seriozitate să facă una din aceste ORE, aceea care îi este încredințată, iar aceasta pentru o anumită perioadă de timp, înainte de a schimba ORA. Un ceas bun indică toate ORELE, nu sare niciuna…

Apoi, a treia metodă este aceea de a face în fiecare zi cel puțin o ORĂ, care ar fi aceea a momentului din zi; și ar fi de dorit să ajungem la o asemenea familiaritate cu ORELE PĂTIMIRII, asimilându-le, încât să le putem urma în minte în conținutul lor, pe tot parcursul zilei.

A „face” o ORĂ A PĂTIMIRII, înseamnă să o citim cu atenție, meditând-o, contemplând-o, făcând-o rugăciune și viață proprie… Da, pentru că nu este o meditație generică a Pătimirii, pe care fiecare o face cum poate – considerând ca exemplu, misterele dureroase ale Sfântului Rozariu – ci este un mod concret și specific, inspirat din iubirea lui Isus, de a ne identifica, înainte de toate, cu Voința Divină și de a retrăi în mod continuu, fără întrerupere, Viața Sa interioară și tot ce a făcut El în cursul Pătimirii Sale.

Fiecare ORĂ ocupă puține minute; unele mai puține, iar altele mai multe. O lectură calmă și atentă ocupă în medie mai puțin de o jumătate de oră; una pot fi mai lungă [decât alta]. Orele, în general cele de noapte sunt mai dificil de meditat la timpul indicat și pot fi mutate în alte momente.

Este important totuși ca angajamentul asumat să fie menținut în fiecare zi. Când o persoană se implică să facă o anumită ORĂ, pentru o anumită perioadă de timp, nu trebuie să se preocupe cu gândul: „dar mereu aceeași ORĂ?”, deoarece, dacă se face cu atenție și cu o iubire cuvenită, niciodată nu o să fie la fel; apoi este potrivit să o exercităm în mod constant pentru a o face mereu, neținând cont de altceva decât (de faptul) că îi ținem companie Domnului nostru. Și după un anumit timp, când se vede CEASUL funcționează, atunci se poate trece să se facă și alte ORE. Așadar se înțelege, „că nu este ceva de citit” și gata, nici măcar nu este un exercițiu de devoțiune sau de evlavie în plus, ci este vorba de educarea unei vieți: Viața interioară pe care a trăit-o Isus. În acest mod, va ajunge momentul, în care, în afară de acel spațiu de lectură, de acele reparări și de actele interioare ale lui Isus, [aceste meditații] vor umple mintea și inima pentru tot restul OREI și al zilei, în timp ce se fac alte lucruri sau se vorbește cu alte persoane. Atunci vom simți, puțin câte puțin, că Isus trăiește în noi, nu doar viața noastră, ci practic Viața Sa.

Anunț

ORELE PĂTIMIRII sunt rugăciunile Luisei; din acest motiv ea a scris la persoana I, singular, feminin, (terminația adjectivelor etc.) deci, chiar dacă sunt rugăciuni pentru toți, trebuie să ținem cont și de personalitatea ei, pentru că multe expresii și modurile de a-L trata pe Isus, sunt ale ei proprii, deoarece ea este Mireasa. În afară de aceasta, cuvintele lui Isus nu ar fi fost spuse literalmente de El (cum sunt redate, în schimb în „Jurnal”), ci împlinite de Luisa în adâncul sufletului ei.

Fragmente (și unele ORE întregi) care sunt originalele Luisei, cu certitudine, sunt între parantezele pătrate. Restul a fost luat din a cincea ediție, publicată de Don Benedict Calvi.

---

[1] Din predica al S. E. Monseniorului Carata pe 23.01.1991 în Biserica Sfântului Dominic din Corato.

[2] Astăzi canonizată.

[3] „Compatibil”, adică, sufletul devine co-răscumpărător.

[4] Este prima dată când menționează că sunt scrise.