15 Iulie 1926

Isuse al meu, Iubirea mea, Mama mea Cerească și Suverană Regină, veniți în ajutorul meu, luați în mâinile voastre sărmana mea inimă. Nu vedeți cum îmi sângerează ca urmare a luptei grele pe care o duc, din cauză că trebuie să o iau de la capăt pentru a spune despre sărmana mea existență, despre copilăria mea? Cu orice preț aș vrea să scap de acest sacrificiu foarte dureros și greu, și e cu atât mai greu pentru că este neașteptat, dar o nouă ascultare intră în acțiune pentru a tortura existența mea săracă și nesemnificativă. Isuse, Mamă, veniți în ajutorul meu, pentru că altfel simt că voința mea vrea să intre din nou în acțiune, ca să aibă viață și să poată spune un Nu hotărât celor care îmi poruncesc. Ah, Isuse, vei permite oare să am de-a face cu vrerea mea, după atâta timp în care Tu, cu atâta gelozie, o ții legată la picioarele Tale, ca pe un dar și triumf al fiicei Tale mici? Mi-au impus să mă rog pentru a afla de la Tine dacă trebuie sau nu să o fac, iar Tu, în loc să fii de parte mea, mi-ai spus: „Aceasta va fi de folos pentru a face cunoscut pământul (care se referă la Luisa) pe care urma să îl lumineze Soarele Voinței Mele pentru a-Și forma Împărăția”.

Ah, Isuse, pe mine mă interesează să fac cunoscut micul meu pământ, iar pe Tine Te interesează să fie cunoscută Vrerea Ta. Așa este, Isuse?

Dar Isus a tăcut și a dispărut, iar eu rostesc cu multă amărăciune în suflet: FIAT! FIAT! și încep să scriu. La început voi relata ceea ce mi-a spus familia mea.

M-am născut în anul 1865, pe 23 aprilie, dimineața[1], în Duminica Albă. Seara m-au botezat[2]. Mama mea mi-a spus că m-am născut cu susul în jos, dar ea nu a suferit nimic în timpul nașterii, astfel că eu, în întâlnirile și circumstanțele sărmanei mele vieți, de obicei spun: M-am născut cu susul în jos! Este drept ca viața mea să fie diferită de a celorlalți oameni[3].

Prin urmare, îmi amintesc că de la vârsta fragedă de trei-patru ani până pe la zece ani, aveam un temperament fricos, și era atât de mare frica mea, încât nu reușeam să stau singură, nici să fac un pas de una singură. Frica mea e motivată de faptul că încă de la trei ani aveam coșmaruri noaptea. Îl visam pe diavol, care m-a speriat suficient încât să mă facă să tremur. De multe ori îl visam că mă trage și vrea să mă ia cu el, iar eu făceam un mare efort să fug. În același vis asudam rece, mă ascundeam, fugeam în brațele Mamei mele. Aceste vise mă marcau toată ziua și aveam teama că diavolul ar putea ieși de oriunde.

Acum cred că aceasta mi-a făcut bine, pentru că încă de la acea vârstă fragedă recitam de multe ori Bucură-Te, Marie și Tatăl nostru[4] apelând la toți sfinții al căror nume îl știam, ca să obțin harul, de a nu-l mai visa pe diavol, iar dacă auzeam numele unui sfânt pe care nu-l cunoșteam, imediat adăugam un Tatăl nostru,dacă era bărbat și un Bucură-te, Marie,dacă era femeie, pentru că îmi spuneam că dacă nu îi onorez pe toți sfinții, îl voi visa din nou pe diavol. Îmi amintesc că încă de la acea vârstă recitam mereu cele șapte Bucură-te, Marie,către Mama Îndurerată, astfel că aveam un șir lung de Tatăl nostruși Bucură-te, Marie.De aceea, în timp ce fetițele celelalte sau surioarele mele se jucau, eu stăteam la o mică distanță de ele sau împreună cu ele, pentru că îmi era frică, dar nu luam parte la jocurile lor inocente, ca să recit nenumăratele Bucură-Te, Marie și Tatăl nostru. Îmi amintesc de asemenea că uneori o visam pe [Sfânta] Fecioară cum îl alunga pe diavol, iar o dată mi-a spus: Fiica Mea, plângi, că Fiul Meu a murit!Eu am fost zguduită și am compătimit-o, și asta mă făcea nefericită. Când am ajuns la vârsta la care eram capabilă să meditez, să citesc, nu puteam să mă retrag din cauza fricii și, prin urmare, nu puteam face ceea ce voiam.

Când am ajuns la vârsta de unsprezece ani am devenit fiica Mariei[5] și într-o zi, în timp ce voiam să mă rog și să meditez, m-a cuprins frica. Am dat să fug în mijlocul familiei, dar am simțit o forță în interiorul meu care mă reținea, și am auzit în adâncul sufletului meu o voce care îmi spunea:

De ce te temi? Îngerul tău este lângă tine, Isus este în inima ta, Mama Cerească te ține sub mantia Ei. Așadar, de ce te temi? Cine este mai puternic: Îngerul tău păzitor, Isus al tău, Mama ta Cerească, sau dușmanul infernal? De aceea nu fugi, ci rămâi. Roagă-te să nu-ți fie frică.

Am primit în interiorul meu un sentiment de siguranță[6] care mi-a adus atâta putere, curaj și fermitate, încât mi s-a îndepărtat frica, și ori de câte ori mă simțeam surprinsă de frică, auzeam repetându-se aceeași voce în interior, iar eu mă simțeam purtată de mână de Îngerul meu, de Suverana Regină și de dulcele Isus. În preajma Lor mă simțeam triumfătoare și am dobândit un asemenea curaj, care mi-a îndepărtat toată frica, iar coșmarurile au încetat. Așa am putut să stau singură, să merg singură, să mă plimb prin grădină atunci când stăteam la fermă[7], în timp ce înainte, dacă mergeam (singură), atunci când vedeam chiar și numai creanga unui copac mișcându-se fugeam, deoarece credeam că acolo deasupra e diavolul.

Îmi amintesc de o zi, de pe vremea când eram mică și îmi era frică, de numeroasele vise cu prezența dușmanului, care mi-au făcut copilăria nefericită, i-am spus lui Isus: La ce bun, Iubirea mea, am petrecut vârsta copilăriei mele cu atâta teamă, cu atâtea vise rele, care mă făceau să tremur, să transpir și să fiu mâhnită la o vârstă atât de fragedă?

Nu înțelegeam nimic, nici nu cred că dușmanul ar fi avut vreun scop, eu fiind de o vârstă atât de mică. Isus mi-a spus:

„Fiica Mea, dușmanul prevedea câte ceva referitor la tine, prevedea că Mi-ai putea fi de folos pentru mare Mea Glorie,iar să primească o mare înfrângere, așa cum n-a mai avut. Ba, mai mult, a văzut că oricât se străduia, n-a putut face să pătrundă în tine nicio afecțiune sau vreun gând impur pentru că Eu îi țineam ușile închise și el nu știa pe unde să intre. Văzând aceasta se supăra și încerca să te distrugă, pentru că nu era în stare de altceva, decât să provoace vise înfricoșătoare și înspăimântătoare. Necunoscând motivul planurilor Mele mari asupra ta, care urmau să servească la distrugerea împărăției lui, era foarte atent să cerceteze cauza, cu speranța de a-ți face rău în toate felurile”.

Domnul nostru a fost foarte bun cu mine și mi-a dat părinți buni și erau foarte atenți să nu auzim nici un cuvânt de blasfemii, nici vorbe necinstite[8]. Mă iubeau, dar cu dragoste demnă și serioasă. Îmi amintesc că niciodată tatăl meu nu m-a luat în brațe atunci când eram copil, și nu i-am dat, dar nici n-am primit sărutări. Îmi amintesc că nici mamei mele nu i-am dat sărutări, iar când am fost mai mare și am ajuns să zac la pat, mama mea, trebuind să meargă la fermă și să lipsească cu lunile, când își lua rămas bun de la mine și intenționa să mă sărute, dar eu, văzând aceasta, înainte ca ea să facă gestul, îi sărutam mâna, iar ea se abținea de la acest gest de afecțiune maternă. Tata și mama erau îngeri de puritate și de modestie. Erau generoși cu angajații lor, frauda, înșelăciunea nu aveau loc în casa noastră. Era atât de mare grija lor [față de noi], că niciodată nu ne încredințau altor persoane străine, și eram întotdeauna cu ei. Eu îmi doresc ca binecuvântatul Isus să fi premiat multele lor virtuți, oferindu-le în schimb ca locuință, Patria Cerească.

Îmi amintesc, de asemenea, că aveam un temperament rușinos și atunci când rudele sau cunoscuții veneau să ne viziteze, eu fugeam la etaj ca să nu mă găsească, sau mă ascundeam în spatele unui pat și mă rugam și atunci ieșeam, când mă chemau și îmi spuneau că au plecat. Când mama se ducea în vizită la rude și dorea să merg cu ea, plângeam pentru că nu voiam să merg, așa că preferam să stau încuiată în casă împreună cu o surioară de a mea, care avea aproape același temperament ca al meu și ne mulțumeam să rămânem singure, încuiate în casă, decât să ieșim. Această rușine [pe care o aveam] nu mă lăsa să iau parte la nimic, nici la sărbători, nici la petreceri, chiar dacă erau inocente, așa cum se obișnuia în familii. Eram sacrificata rușinii, iar dacă ai mei mă forțau, mă puneau în dificultate, pentru că. Toate lucrurile străine mie mă făceau să mă rușinez. Amintindu-mi de toate aceste situații, care într-un fel îmi făceau copilăria nefericită, dulcele meu Isus mi-a spus:

„Fiica Mea, chiar și rușinea cu care te-am înzestrat încă din fragedă copilărie a fost una dintre cele mai mari gelozii ale iubirii Mele față de tine. Nu voiam să intre nimeni în interiorul [sufletului] tău, nici lumea, nici persoanele. Am vrut să devii străină pentru toți. Nu am vrut să iei parte la nimic care să-ți facă plăcere, deoarece am stabilit încă de atunci că trebuia să formez în tine Împărăția Fiatului Suprem și trebuind să iei parte la sărbătorile și bucuriile Sale care sunt în El, era drept să nu te bucuri de nicio altă sărbătoare. De aceea, trebuia să fii absentă de la plăcerile și distracțiile care sunt pe pământ. Ești mulțumită?”

Dar în ciuda faptului că eram rușinoasă și fricoasă, aveam un temperament plin de viață, vesel: săltam, alergam și făceam uneori șotii (adică glume).

Mai târziu, la vârsta de aproximativ 12 ani, a început o altă perioadă a vieții mele: am început să aud vocea lui Isus în interiorul meu, mai ales în Sfânta Împărtășanie. Prima Împărtășanie am făcut-o la nouă ani, și în aceeași zi am primit și Sacramentul Sfântului Mir[9].

Deseori, Isus se făcea auzit în interiorul meu când primeam Sfânta Împărtășanie. Uneori, după Sfânta Împărtășanie, rămâneam ore întregi îngenunchiată, aproape fără să mă mișc, și auzeam vocea internă care îmi reproșa, că nu am fost bună și atentă. Dacă în cursul zilei eram uneori neatentă, oh, cum mă mustra, și termina spunându-mi: „Și totuși spui că Îmi vrei binele. Unde este acest bine al tău”? Auzind aceasta am simțit că mor și am promis să fiu mai atentă, iar Isus a adăugat: „Voi vedea, voi vedea, dacă va fi adevărat; nu-Mi sunt suficiente cuvintele, ci fapte vreau!”

Sfânta Împărtășanie a devenit pasiunea mea predominantă. În ea mi-am focalizat toate afecțiunile mele. Eram sigură că-l aud vorbind pe Domnul nostru; cât mă costa să fiu lipsită de ea, pentru că eram constrânsă de familie să merg cu ei la fermă și trebuia să stau multe luni fără Liturghie și fără Împărtășanie! De câte ori am izbucnit în plâns văzând copaci, flori și întreaga creație…! Spuneam în sinea mea: „Lucrările lui Isus sunt în jurul meu; numai Isus nu este cu mine… Oh, vorbește-mi tu floare, tu soare, tu cer, tu apă cristalină, care te reverși în lacul nostru, vorbiți-mi despre Isus; sunteți lucrările mâinilor Sale, dați-mi vești despre El…!”

Și îmi părea că toate îmi vorbeau despre El. Fiecare lucru creat îmi vorbea despre fiecare calitate a lui Isus, iar eu, plângând că nu-L puteam primi pe Cel, pe care toate lucrurile Îl iubeau și care știau atât de bine să povestească despre frumusețea, despre iubirea, despre bunătatea lui Isus, plângeam și am ajuns să mă îmbolnăvesc.

Chiar și atunci când meditam, auzeam vocea lui Isus, dar uneori îmi lipsea; în schimb în [Sfânta] Împărtășanie, niciodată. De multe ori meditam și rămâneam câte două-trei ore fără să mă pot detașa de fragmentul pe care-l citeam, iar când mă opream, auzeam vocea lui Isus în interiorul meu care, comportându-se ca un Învățător, îmi explica meditația.

Încă de pe atunci, în interiorul meu, binevoitorul meu Isus îmi dădea lecții despre Cruce, despre blândețe, despre ascultare, despre Viața Sa ascunsă… În privința Vieții Sale ascunse, îmi amintesc că mi-a spus:

„Fiica Mea, viața ta trebuie să fie în mijlocul Nostru, în casa din Nazaret. Dacă muncești, dacă te rogi, dacă mănânci, dacă mergi, trebuie să ai o mână la Mine și cealaltă la Mama noastră, iar privirea la Sfântul Iosif, pentru a vedea dacă actele tale corespund cu ale Noastre, ca să poți spune:Mai întâi de toate îmi iau ca model ceea ce fac Isus, Mama Cerească, și Sfântul Iosif și apoi îi urmez. În funcție de modelul pe care l-ai luat, vreau să repeți ceea ce Eu am făcut în viața Mea ascunsă; vreau să găsesc întinelucrările Mamei Mele, ale dragului Meu Sfânt Iosif și înseși lucrările Mele”.

Eu am devenit confuză și i-am spus lui Isus: „Iubitul meu Isus, eu nu știu ce să fac”.

Iar El a spus: „Fiica Mea, curaj, nu te necăji; dacă nu știi ce să faci, cere-Mi să te învăț, iar Eu imediat te voi învăța; o să-ți spun cum am procedat Noi, [o să-ți vorbesc despre] intențiile Mele, despre iubirea continuă pe care o aveam toți trei, iar Eu eram ca o mare, iar ei [Iosif și Maria] ca niște râuri, iar [noi trei] eram mereu preaplini, în modul în care ne revărsam necontenit unul în celălalt și eram atât de absorbiți în iubire, încât ne rămânea puțin timp să vorbim[10]. Vezi cât de departe ești? Mai ai multe de făcut ca să Ne ajungi; ai nevoie de multă tăcere și atenție, iar Eu nu te vreau în afara, ci în mijlocul Nostru”.

Așadar, când nu știam ce să fac, Îl întrebam pe Isus și El mă învăța în interiorul meu. Încercam din răsputeri să mă îndepărtez de familie, ca să rămân singură, pentru a păstra tăcerea. Îmi luam ceva la care să lucrez și ceream permisiunea mamei să merg la etaj, iar ea îmi dădea voie. Mintea mea era în casa din Nazaret și mă uitam când la unul, când la celălalt. Eram foarte surprinsă să-i văd atât de atenți în munca lor umilă, atât de absorbiți în flăcările iubirii, care se înălțau atât de sus, încât lucrările lor rămâneau aprinse și transformate în iubire[11]. Cuprinsă de uimire, gândeam în sinea mea: Ei iubesc atât de mult, dar iubirea mea cum este? Pot spune și eu că lucrările mele, rugăciunile mele, când mănânc, când merg, sunt flăcări care se înalță către Tronul lui Dumnezeu și, formând un râu, se revarsă în marea lui Isus? Constatând că lucrurile nu se prezentau așa, eram îndurerată, dar Isus îmi spunea din interiorul meu: „Ce ai? Nu te îndurera; ușor-ușor vei reuși. Eu îți voi sta alături, iar tu urmează-Mă și nu te teme”.

Dacă ar fi să spun tot ce s-a petrecut în interiorul meu în timpul copilăriei, m-aș lungi prea mult. Pe de altă parte, în primul volum pe care l-am scris, am pomenit despre lucrarea harului în sufletul meu, fără a specifica în ce perioadă din viața mea s-a întâmplat, când am fost mai mică sau când am fost mai mare, a fost dată o indicație a lucrării Harului în adâncul sufletului meu, pentru că așa mi s-a spus: că nu se întâmplă nimic dacă nu știam vârsta pe care o aveam, nici ce a fost înainte, nici ce urma[12], cu condiția să spun ce s-a petrecut în mine; cu atât mai mult cu cât după atâția ani îmi era dificil să țin această ordine cu tot ce s-a petrecut în interiorul meu. Și acum, pentru a evita să repet, merg înainte.

Îmi amintesc că încă de copilă aveam dorința de a deveni călugăriță. Când am mers la măicuțe la școală[13], simțeam un atașament față de ele și le voiam binele, pentru că doream să fiu și eu una dintre ele, dar în interiorul meu simțeam un reproș pentru această afecțiune și în timp ce promiteam să nu iubesc pe altcineva decât pe Isus, eu promisesem să-L iubesc numai pe Isus, recădeam în aceeași greșeală și Isus se întorcea să-mi reproșeze cu severitate[14]. Aceasta a fost singura afecțiune pe care mi-o amintesc, pe care am simțit-o în viața mea într-un mod special, după care nu am mai simțit iubire pentru nimeni. Ce tiranie este o afecțiune firească, și poate chiar nevinovată, pentru sărmana inimă umană! Îmi amintesc cu teamă cum mă răstigneau pe cruce reproșurile din interiorul meu. Îmi părea că afecțiunea mea (față de măicuțe) Îl țintui pe Isus pe Cruce, în schimb, Isus m-a așezat pe mine pe cruce, și prin urmare, nu mă bucuram de adevărata pace, pentru că este natura iubirii umane care nu dă pace unei inimi sărmane. A avea pace și a iubi persoane atașându-te de ele, e imposibil și dac-ar fi așa înseamnă a nu avea conștiință, chiar dacă ar fi cu un scop sfânt sau indiferent.

(A nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră și a iubi doar oamenii este o iubire care merge împotriva conștiinței).

Dar binecuvântatul Isus a rezolvat problema în felul următor: într-o dimineață am rugat-o pe mama să-mi permită să merg în vizită la Superioară și am obținut aceasta cu greutate și sacrificiu. Ajunsă acolo am întrebat dacă pot să vorbesc cu Superioara și mi-au răspuns că este ocupată și nu poate să iasă. Eu m-am simțit rănită auzind aceasta. Am mers în biserică și mi-am destăinuit durerea lui Isus, iar El a profitat de această ocazie pentru a mă determina să încetez odată. Mi-a vorbit despre Iubirea Sa și despre nestatornicia în iubire a făpturilor și voia să termin în mod total, spunându-mi: „când o inimă nu este goală, Eu o refuz. Nici nu pot începe lucrarea pe care am plănuit să o împlinesc în adâncul sufletului”.Dar cine poate reda tot ce mi-a spus în interiorul meu? Îmi amintesc că am încetat, și inima mea a rămas neînfricată, fără să mai știe să iubească pe altcineva[15].

(Luisa a avut o chemare specială)

Îl rugam mereu lui Isus să mă determine să ajung călugăriță, și L-am întrebat de multe ori, când Îl simțeam în interiorul meu, dacă vocația mea religioasă urma să se împlinească, iar Isus mă asigura, spunându-mi: „Da, îți voi da satisfacție, vei fi călugăriță”. Eu rămâneam foarte mulțumită, fiind asigurată de Isus, și am încercat să îmi dispun familia pentru a obține consimțământul, pentru că ei se opuneau, mai ales mama, care plângea și îmi spunea că ar fi mulțumită să ajung soră de clauzură, dar de surori active misionare nici nu voia să audă[16].

Dar eu, sincer vorbind, voiam să devin soră activă [misionară], pentru că surorile misionare au fost învățătoarele mele[17]. Între timp a intervenit îndelungata mea boală[18] și a pus capăt vocației mele. De nenumărate ori mă plângeam lui Isus și Îi spuneam: Totuși mi-ați spus o minciună, m-ai luat în batjocură, promițându-mi că o să fiu călugăriță!

Iar Isus, m-a asigurat de multe ori că îmi spunea adevărul, comunicându-mi: „Eu nu știu nici să înșel, nici să iau în batjocură. Modul în care te-am chemat a fost special. Cine devine călugăriță, chiar și în cele mai severe ordine [călugărești][19], poate umbla, poate lua aer și se poate bucura de câte ceva. Din păcate, în multe ordine călugărești intră cele lumești și petrec de minune, iar Eu sunt lăsat deoparte. Ah, fiica Mea, când Eu chem la o anumită stare, știu cum să realizez chemarea Mea. Mie Îmi este indiferent locul[20], haina religioasă nu-Mi spune nimic atâta timp cât în substanța sufletului este ce ar trebui să fie dacă ar fi intrat într-un ordin călugăresc. De aceea îți spun că ești și vei fi adevărata călugăriță a Inimii Mele!”

---

[1] Este Duminica, ziua care urmează după Paști. Este demn de notat faptul că șaptezeci de ani mai târziu, Domnul nostru a cerut, prin intermediul Sfintei Faustina Kowalska, ca în acea duminică să fie celebrată sărbătoarea Îndurării Divine. Și din nou după 60 de ani, exact pe 23 Aprilie 1995, Preasfinția Sa Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat în mod solemn ca în întreaga lume catolică în această duminică, să fie sărbătorită pentru totdeauna Îndurarea Divină. Iar prima misiune a Luisei a fost exact aceasta , de a obține această „Îndurare” în favoarea oamenilor.

[2] „În Biserica Mamă”, Sfânta Maria Mare, din Corato, provincia Bari, unde Luisa s-a născut.

[3] Chiar și moartea ei a fost invers în comparație cu alții, după cum s-a văzut în fenomenele extraordinare întâmplate în trupul ei, când a murit pe 4 Martie 1947.

[4] Luisa scrie: „Pater nostri”.

[5] Luisa spune: „după ce m-am făcut”.

[6] Aceste „voci” pot fi considerate cu probabilitate primele semne supranaturale în viața Luisei.

[7] Ferma familiei: o fermă agricolă la circa 27 de km. de Corato, care se chema „Torre Disperata”, în cel mai înalt loc unde era situat Murge.

[8] Părinții Luisei se numeau Vito Nicola Piccarreta și Rosa Tarantini, amândoi din Corato. Pentru căsătoria lor a fost nevoie de o dezlegare, deoarece au avut un grad de rudenie. Au avut cinci fiice: Maria, Rahela, Filomena, Luisa și Angela. Ultima a trăit alături mereu de Luisa și nici ea nu s-a căsătorit. Părinții au murit în 1907, la o distanța de puține zile: mama pe 19 Martie, și trei săptămâni după aceea, tatăl (Volumul 7, 13 Martie și 9 Mai 1907). Acele capitole demonstrează cu câtă putere își iubea Luisa părinții.

[9] A fost Duminica „Albă” a anului 1874. Luisa s-a pregătit de mult timp: a frecventat biserica Mamă pentru a învăța mai bine noțiunile catehismului, iar la examen a demonstrat că este superioară vârstei ei, fiind înmânat un premiu. Vicarul, Don Filippo Furio, s-a adresat către cei mici și noi care se împărtășeau, cuvinte pline de credință și de iubire față de Prizonierul Euharistic. Mica Luisa a plâns cu duioșie și cu o mare devoțiune s-a apropiat pentru prima dată să-L primească pe Cel care trebuia să o facă Victima Sa și Ostie vie. Arhiepiscopul a venit de la Trani și cei din  localitate au profitat (de această ocazie) ca el să dăruiască Sfântul Mir celor care s-au dovedit pregătiți și buni. Printre primii a fost Luisa (Această notă este preluată din „Biografia”, scrisă de Mons. D. Oria, Vicar de Corato).

[10] Luisa spune, ca de obicei, „țineam”.

[11] Este răspunsul pentru marea dezbatere: Marta sau Maria? Viața activă sau viață contemplativă?

[12] Este adevărat că în primul Volum începutul nu decurge în ordine, pentru că se începe cu Novena Sfântului Crăciun, când avea 17 ani, dar apoi povestirea se desfășoară într-o ordine cronologică destul de clară.

[13] Luisa avea 11 sau 12 ani; a studiat doar clasa întâi sau a doua cu Măicuțele Zămislirii Imaculate [„așa-zise măicuțele din Ivrea”].

[14] Ce reproșează Isus este propria conștiință? Acea atașare de ființa umană care este obiectul iubirii, în care Isus este dat la o parte, o iubire separată de Iubirea Sa. În ceea ce privesc, acestea se observă bine în scrierile Luisei: caritatea perfectă are unica intenție de a-i face pe plac lui Isus (Vol. 2, 12.05.1899); Isus, unind în Sine Natura Divină cu cea umană, a unit iubirea cu Dumnezeu, dându-i satisfacție și iubire aproapelui, salvându-l, și a alcătuit o singură poruncă (Vol. 3, 18.06.1900); adevărata iubire trebuie să fie puternică, constantă, făcând legătura între Dumnezeu și aproapele (Vol. 4, 10.09.1902); sufletul trebuie să aibă o singură iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, având recunoștință desăvârșită pentru Dumnezeu (Vol. 6, 4.03.1904), etc. Este vorba despre pătimire ce provoacă suferință.

[15] Evident, în acel mod dezordonat.

[16] Este de notat „intuiția” datorită credinței pe care o avea acea mamă.

[17] A avut o nouă deziluzie din partea acestor călugărițe; apoi a plecat la Trani, cu intenția de a cere permisiunea Clariselor din mănăstirea Sf. Ioan. Nu a fost acceptată, pentru că mama ei le-a vorbit de sănătatea ei fizică precară. Luisa avea aproximativ 14 ani.

[18] Medicii nu au știut niciodată să spună despre ceea ce Luisa numește „boală”…, care o ține la pat timp de 64 de ani, până la moartea ei.

[19] Adică în congregațiile religioase.

[20] Fie la Corato, fie în altă parte, oriunde se poate trăi în Vrerea Divină; dar trebuie să se trăiască cum a trăit-o Luisa în interiorul ei. Această trăire este posibilă în orice stare de viață și în orice loc. „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim….! Însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore”.