Într-o seară, în timp ce ne aflam la masă, iar eu, în starea în care eram nu-mi puteam deschide gura, familia a început să-și facă griji. Eu mă simțeam atât de rău încât am început să plâng, dar ca ei să nu mă vadă, m-am ridicat și am plecat în altă parte. Plângeam și Îl rugam pe Isus Cristos și pe Preasfânta Fecioară să-mi dea ajutor și putere pentru a putea suporta această încercare. Dar în timp ce făceam aceasta, am simțit că-mi pierd simțurile. O, Dumnezeule, ce durere doar la gândul că trebuia să mă vadă familia, care până atunci nu și-a dat seama!
În acest timp, îi spuneam: „Doamne, nu-i lăsa să mă vadă”! Nu pot să spun de ce, dar mie îmi era foarte rușine să mă vadă și căutam cât puteam de mult să mă ascund în locuri unde nu mă puteau vedea. Apoi, când am fost luată prin surprindere și n-am mai avut timp să mă ascund sau cel puțin să îngenunchez, [ca așa cum mă aflam, în acea poziție rămâneam și puteau să creadă că mă rog], dar apoi am fost descoperită. În timp ce mi-am pierdut simțurile, s-a arătat Domnul nostru în mijlocul multor dușmani, care Îi adresau tot felul de insulte, Îl prindeau, Îl călcau în picioare, Îl blestemau, și smulgeau părul. Îmi părea că bunul meu Isus voia să fugă de sub acele tălpi mizerabile și căutam poate aș fi putut să găsesc o mână prietenoasă care să-L elibereze, dar nu am găsit pe nimeni.
În timp ce vedeam această, nu făceam altceva decât să plâng văzând durerile Domnului meu. Aș fi vrut să merg în mijlocul acelor dușmani în speranța că-L voi putea elibera, dar nu îndrăzneam, și-atunci I-am spus: „Doamne, faceți-mă părtașă la durerile Dumneavoastră. Oh, dacă aș putea să Vă ridic și să Vă eliberez!”
În timp ce spuneam acestea, ca și cum ar fi înțeles, dușmanii au venit împotriva mea, dar atât de înfuriați, încât au început să mă lovească, să mă tragă de păr, să mă calce în picioare. Îmi era foarte frică; sufeream, da, dar în interiorul meu eram mulțumită[1], pentru că vedeam că Îi dau Domnului puțin repaus. După aceea, acei dușmani au dispărut și am rămas singură cu Isus al meu. Doream să-L compătimesc, dar nu îndrăzneam să-i spun nimic; iar El, rupând tăcerea, mi-a zis: „Tot ce ai văzut tu este nimic în comparație cu acele ofense pe care Mi le fac [oamenii] în continuu. Este foarte mare orbirea lor în amăgirea lucrurilor pământești, încât ajung să devină nu doar cruzii Mei dușmani, ci chiar propriii lor dușmani. Din moment ce ochiul lor este fixat în noroi, ajung să disprețuiască veșnicia. Cine va repara pentru atâta ingratitudine? Cine va avea milă de atâția oameni care Mă costă sânge, care trăiesc aproape îngropați în duhoarea lucrurilor pământești? Oh, vino cu Mine, roagă-te și plângi cu Mine pentru foarte mulți orbi, care au ochi numai pentru lucrurile pământești și apoi disprețuiesc și calcă în picioarele lor necurate harurile Mele, ca și cum ar fi noroi. Oh, ridică-te deasupra a tot ce este pământ, detestă și disprețuiește tot ce Mie nu-Mi aparține și să nu te mai impresioneze insultele pe care le primești din partea familiei, după ce M-ai văzut că sufăr atât de mult. Să ai în inimă doar [dorința] de a Mă onora, ofensele pe care Mi le aduc continuu [oamenii] și pierderea atâtor suflete. Oh, nu Mă lăsa singur în mijlocul atâtor chinuri care Îmi sfâșie inima! Tot ce suferi acum este nimic în comparație cu acele dureri pe care le vei suferi. Nu ți-am spus mereu că ceea ce vreau de la tine este imitarea vieții Mele? Vezi puțin, cât de diferită ești față de Mine. Fă-ți curaj și nu te teme.”
După aceasta mi-am revenit și atunci mi-am dat seama că sunt înconjurată de familia mea. Toți plângeau, îngrijorându-se. Se temeau că acea stare se poate repeta, mai ales dacă muream, așa că m-au adus urgent la Corato, unde pot avea asistență medicală. Nu știu să spun de ce, dar simțeam o mare durere, gândindu-mă că trebuia să fiu vizitată de medici. De multe ori mă plângeam Domnului spunându-i: „De câte ori, Doamne, V-am rugat să mă faceți să pătimesc în ascuns! Aceasta era singura mea mulțumire, și acum chiar și de aceasta sunt lipsită! Oh, spune-mi, cum voi face? Doar Dumneavoastră mă puteți ajuta și alina în mâhnirea mea. Nu vedeți câte spun? Unul gândește într-un fel, celălalt în alt fel, unul dorește să-mi administreze un remediu, iar celălalt altul. Toți sunt cu ochii pe mine și nu îmi mai dau pace. Oh, ajutați-mă în această mare durere, pentru că eu simt că-mi lipsește viața!”
Iar Domnul a adăugat cu bunăvoință: „Nu trebuie să te întristezi pentru asta. Ceea ce vreau de la tine este să te abandonezi ca și moartă în brațele Mele. Câtă vreme tu deschizi ochii ca să vezi ce lucrez Eu și ceea ce fac și spun făpturile, Eu nu pot să lucrez liber asupra ta. Nu vrei să ai încredere în Mine? Nu știi tu cât de mult îți vreau binele și că ceea ce permit, sau prin intermediul făpturilor, sau din partea demonilor, sau direct de la Mine, este pentru adevăratul tău bine și nu folosește la altceva decât pentru a conduce sufletul la starea pentru care l-am ales. De aceea vreau să te abandonezi cu ochii închiși în brațele Mele, fără să te uiți sau să cercetezi una sau pe alta. Acordă-Mi încredere totală și lasă-Mă să operez în sufletul tău în mod liber. Dacă ulterior vei dori să faci contrariul, vei pierde timpul și te vei opune la ceea ce vreau să fac din tine.
În ceea ce privește făpturile, păstrează o profundă tăcere, fii binevoitoare și supusă față de toți și fă ca viața ta, respirația ta, afecțiunile și gândurile tale să fie continue acte de reparare care să calmeze Dreptatea Mea, oferindu-Mi laolaltă toate hărțuielile făpturilor, care nu vor fi puține.”
După aceasta m-am străduit să mă resemnez Voinței lui Dumnezeu, deși de multe ori am fost pusă în astfel de situații din partea făpturilor care mă făceau să plâng uneori.
A venit și timpul să fiu vizitată de medic. M-a consultat și a constatat că nu este altceva decât o cauză nervoasă, deci a prescris medicamente, divertisment, plimbări, băi reci și a recomandat familiei să aibă grijă de mine când eram surprinsă de acea stare și le spunea lor: „dacă o mișcați, o puteți rupe, dar nu puteți rezolva nimic”, pentru că atunci eram surprinsă de acea stare, rămâneam împietrită[2].
Așadar, s-a stârnit un conflict din partea familiei; mă împiedicau să merg la biserică, nu mi-au mai dădeau libertatea de a mai sta singură, eram mereu supravegheată[3] și de multe ori își dădeau seama de asta. De multe ori mă plângeam Domnului, spunându-i: „Bunul meu Isus, cât au crescut durerile mele! Am rămas chiar și fără lucrurile cele mai dragi mie, care sunt Sacramentele. Nu m-am gândit niciodată că trebuia să ajung la aceasta. Dar cine știe unde o să sfârșesc? Oh, dă-mi ajutor și tărie, pentru că natura omenească nu mai rezistă.”
De multe ori Isus binevoia să-mi spună un cuvânt. Și îmi spunea: „Sunt Eu cel care te ajut: de ce te temi? Nu-ți amintești că chiar și Eu am suferit din partea diferitelor categorii de oameni? Unii gândeau despre Mine într-un fel și alții în altul. Lucrurile cele mai sfinte pe care le făceam erau judecate de ei (ca fiind) imperfecte și rele, ajungând până la a-Mi spune că eram demonizat și Mă priveau cu ochi răi. Mă suportau în mijlocul lor, dar prefăcuți și complotau între ei să-Mi ia viața cât puteau de repede, încât prezența Mea printre a devenit intolerabilă. Așadar, nu vrei tu să te fac asemănătoare Mie, să suferi și tu din partea făpturilor?”
[1] Este o confirmare a adevărului acelui paradox pe care îl exprimă Sfântul Paul: „Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col. 1,24). În Cruce, (găsim) bucuria, rodul nelipsit al Duhului Sfânt.
[2] Este ceea ce ea numește „starea ei obișnuită”.
[3] Luisa vrea să spună că: „eram controlată peste tot și de mai multe ori își dădeau seama”.
Voința Divină 