Se continua aproape mereu la fel. În această dimineață, Isus, m-a purtat cu duhul, după obișnuința Sa, noi am trecut prin mijlocul unei mulțimi, și majoritatea acesteia avea intenția de a judeca acțiunile celorlalți fără să se uite la cele proprii.

            Iubitul meu Isus mi-a spus: „Cel mai sigur mod de a fi drept cu aproapele este să nu privești deloc ceea ce face el, pentru că a privi, a gândi și a judeca sunt același lucru. Apoi, privind la aproapele tău, ajungi să-ți înșeli propriul suflet; așadar, se întâmplă că nu este drept nici pentru sine, nici pentru aproapele, nici pentru Dumnezeu”.

            Apoi i-am spus: „Unicul meu Bine, este ceva timp de când nu mi-ai dat nici măcar un sărut”. Și astfel ne-am sărutat reciproc.

            Și voind să mă corecteze, a adăugat: „Fiica Mea, ceea ce îți recomand este să păstrezi și să stimezi Cuvintele Mele, deoarece Cuvântul Meu este veșnic și sfânt ca Mine, și păstrându-l în inima ta și profitând de el, vei avea sfințenia ta și ca răsplată, vei primi o splendoare eternă, produsă de Cuvântul Meu. Făcând altfel, sufletul tău va primi un gol și îmi vei rămâne datoare”.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus s-a arătat purtând la gât o cruce foarte strălucitoare din aur și privind-o, era foarte mulțumit. Într-o clipă s-a prezentat Confesorul și Isus i-a spus: „Suferințele din zilele trecute au mărit splendoarea crucii, încât privind-o, simt multă plăcere”.

            Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Crucea împărtășește sufletului o asemenea splendoare încât acesta devine transparent. Așa cum un obiect este transparent și i se pot da toate culorile dorite, tot astfel crucea, cu lumina ei, oferă toate trăsăturile și formele cele mai frumoase, care nu pot fi niciodată imaginate, nu numai de alții, ci chiar de sufletul care le simte. Mai mult de atât, într-un obiect transparent, se descoperă imediat praful, micile pete și chiar umbrirea.

            Tot așa este cu crucea: întrucât face sufletul transparent, îl face pe suflet să descopere imediat micile defecte, cele mai mici imperfecțiuni, că nu există o mână de maestru mai abilă decât crucea, care să mențină sufletul pregătit pentru a-l face demn de locuința Dumnezeului Ceresc”.

            Cine ar putea spune tot ce am înțeles despre cruce și cât de invidiat este sufletul care o posedă!

            Apoi m-a purtat cu duhul și m-am trezit în vârful unei scări foarte înalte sub care se afla o prăpastie. În afară de asta, treptele așa-zisei scări se mișcau și erau atât de înguste încât abia puteam să pun degetele de la picioare. Ceea ce era mai înspăimântător era prăpastia și faptul de a nu putea găsi un sprijin. Dacă cineva ar fi vrut să se agațe de scări, treptele se dezmembrau. Văzând că aproape toate celelalte persoane se prăbușeau, îmi dădea fiori până în oase. Cu toate acestea, nu se putea face altceva decât să se pășească pe acea scară. Așa că, am încercat, dar de îndată ce am urcat două sau trei trepte, văzând cât de mare era pericolul prin care treceam de a cădea în abis, am început să Îl chem pe Isus să-mi vină în ajutor. Fără să știu cum, L-am găsit pe Isus alături de mine și mi-a spus:

            „Fiica Mea, ceea ce tocmai ai văzut este calea pe care o parcurg toți oamenii pe acest pământ. Treptele mișcătoare, pe care nici măcar nu se pot sprijini, pentru a avea o susținere, sunt ajutoare umane și lucruri pământești. Voind să se sprijine pe acestea, în loc să-i ajute, îi împing pentru a cădea cât mai curând în iad. Cea mai sigură cale este să pășești aproape zburând, fără să te sprijini de pământ, cu forța propriilor brațe, cu ochii îndreptați spre sine, fără să privești la alții și chiar să ai toate intențiile îndreptate spre Mine pentru a primi ajutor și putere; astfel se va putea evita cu ușurință abisul”.

Continua aproape mereu în același fel. De data aceasta îmi părea că în inima mea se afla Isus Sacramental, care din Ostia sfântă, răspândea foarte multe raze în interiorul meu, iar din inima mea ieșeau foarte multe fire și se împleteau cu toate acele raze de lumină. Îmi părea că Isus a atras cu iubirea Lui toată inima mea, iar inima mea, cu acele fire, L-a atras și L-a legat complet pe Isus să stea cu mine.

            Adorabilul meu Isus continua în aceste zile să se arate de foarte puține ori; vizita Sa este ca un fulger, în timp ce vrei să continui să-L privești, deja fuge. Și dacă, uneori, se oprește puțin, este aproape întotdeauna în tăcere; alte dăți spune câte ceva, dar de îndată ce pleacă, îmi pare că își retrage acel cuvânt împreună cu acea lumină care vine din cuvântul Său, astfel încât după aceea, nu-mi amintesc nimic din ceea ce a spus și mintea mea rămâne în aceeași confuzie de mai înainte. Ce stare mizerabilă! Dragul meu Isus, ai milă de această sărmană și continuă să folosești milostivirea Ta!

            Deci, fără să mă lungesc pentru a spune în fiecare zi ceea ce s-a petrecut, voi spune aici totul laolaltă în câteva cuvinte pe care mi le-a spus în aceste ultime zile.

            Îmi amintesc că după ce am plâns cu lacrimi foarte amare, arătându-se, Isus, și plângându-mă Lui pentru că m-a lăsat, Isus a chemat la Sine mulți îngeri și sfinți și adresându-Se lor, a spus: „Ascultați ce spune: că Eu am lăsat-o. Spuneți-i, pot să-i las pe cei care Mă iubesc? Ea M-a iubit, cum o pot lăsa?” Sfinții au fost de acord cu Domnul și am rămas mai umilită și mai confuză decât înainte.

            Altă dată i-am spus: „Până la urmă, vei sfârși să mă lași complet”, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, nu te pot lăsa. Drept dovadă, am pus în tine suferințele Mele”.

            Aflându-mă ocupată cu [acest] gând [i-am spus]: „Doamne, cum de ai permis să vină preotul? Totul s-ar fi putut întâmpla între Tine și mine”; într-o clipă, m-am trezit în afara mea, întinsă pe o cruce. Dar nu era nimeni care să mă fi putut pironi. Am început să mă rog Domnului să vină să mă răstignească.

Iar Isus a venit și mi-a spus: „Vezi cât de necesar este ca preotul să fie în mijlocul lucrărilor Mele? Și chiar acesta este ajutorul pentru a împlini răstignirea; într-adevăr dacă nu este nimeni care să te răstignească, de una singură nu o poți face; întotdeauna este nevoie de ajutorul celorlalți”.

            În această dimineață, Isus a dorit să reînnoiască durerile răstignirii. Mai întâi, m-a purtat cu duhul deasupra unui munte și m-a întrebat dacă voiam să fiu răstignită; iar eu: „Da, Isuse al meu, nu doresc altceva decât crucea”. În timp ce spuneam aceste cuvinte a apărut o cruce enormă. M-a întins deasupra ei și cu propriile Sale mâini m-a pironit. Ce dureri groaznice sufeream, simțindu-mi mâinile și picioarele străpunse, de acele cuie care erau și foarte ascuțite și pentru a le face să pătrundă, era chinuitor și se suferea mult, dar cu Isus totul era tolerabil.

După ce a terminat să mă răstignească, mi-a spus: „Fiica Mea, Mă folosesc de tine pentru a putea continua Pătimirea Mea. Întrucât trupul Meu glorios nu poate fi capabil să mai sufere, venind în tine, Mă folosesc de trupul tău așa cum M-am folosit de al Meu în cursul vieții Mele muritoare pentru a putea continua să sufăr Pătimirea Mea^[1], și astfel, să te pot oferi înaintea Justiției Divine, ca victimă vie de reparare și de ispășire”.

            Apoi, părea că s-ar deschide Cerul și ar coborî o mulțime de sfinți, toți înarmați cu săbii. Din acea mulțime, s-a auzit o voce ca de tunet, care spunea: „Venim să apărăm Justiția lui Dumnezeu și să ne răzbunăm pe oamenii care au abuzat foarte mult de milostivirea Sa!”

            Cine poate spune ce s-a întâmplat pe pământ când au coborât sfinții? Tot ce pot spune este că unii luptau dintr-o parte, și alții dintr-alta, unii fugeau și alții se ascundeau; părea că toți erau îngroziți.

---

^[1] Este misterul co-răscumpărării: Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica. (Coloseni 1,24).

            În această dimineață, Isus a continuat să se arate doar din când în când, împărtășindu-mi câte ceva din suferințele Sale. Și câteodată Confesorul era unit cu El. Deoarece [Confesorul] mi-a spus să mă rog pentru anumite nevoi ale lui, văzându-l împreună cu Domnul nostru, am început să-L rog pe Isus să-i îndeplinească ceea ce voia Părintele.

În timp ce eu Îl rugam, Isus, cu toată bunătatea, s-a adresat Confesorului și i-a spus: „Vreau să fii complet copleșit de credință, ca acele bărci, care sunt înconjurate de apele mării, și deoarece Eu însumi sunt credința, iar tu ești învăluit de Mine, care dețin totul, pot și dau în mod liber celui care se încrede în Mine, fără ca tu să te gândești la ceea ce va veni, când și cum vei face, Eu mă voi prezenta să te ajut în toate nevoile tale”.

            Apoi a adăugat: „Dacă vei pune în practică această credință, înotând în ea, îți voi insufla în inimă, ca răsplată, trei bucurii spirituale:

prima este că vei pătrunde faptele sfinte ale lui Dumnezeu cu claritate și punându-le în practică, te vei simți complet pătruns de bucurie și desfătare, și aceasta reprezintă ungerea cu Harul Meu.

A doua [bucurie] este plictiseala de lucrurile pământești și vei simți în inima ta bucurie pentru lucrurile cerești.

            A treia [bucurie] este o detașare totală de toate, și unde mai înainte simțeai înclinații, [acum] vei simți o neplăcere pe care deja o experimentezi, așa cum îți insuflu de ceva timp în inima ta; și de aceea inima ta va fi inundată de bucuria de care se bucură sufletele goale, care au inima lor foarte inundată de iubirea Mea, iar din lucrurile care le înconjoară din exterior, nu primesc nicio tulburare.”

            După ce am ascultat Sfânta Liturghie și am primit Împărtășania, iubitul meu Isus s-a arătat dinăuntrul inimii mele. Apoi, am simțit că ies din trupul meu, dar fără Isus. L-am văzut pe Confesorul meu [înainte de Sfânta Liturghie] și mi-a spus că după împărtășanie se va face simțit Domnul nostru, iar eu m-aș fi rugat pentru el [Confesor]; de îndată ce l-am văzut din nou pe Confesorul meu [după Liturghie] i-am spus: „Părinte, mi-ați spus că Isus ar fi trebuit să vină și nu a venit.” El mi-a spus: „Pentru că nu știi să-L cauți, de aceea spui că nu a venit; uite-te bine, că [El] stă în interiorul tău”.

            M-am uitat în mine și am văzut ieșind picioarele lui Isus din interiorul meu. Imediat Le-am luat în mână și L-am tras pe Isus afară. L-am îmbrățișat cu totul și, văzându-L cu coroana de spini pe cap, i-am scos-o și am pus-o în mâinile Confesorului, spunându-i să mi-o înfigă pe cap. Și așa a făcut; dar ce! Oricât de mult s-ar fi forțat, nu reușea să pătrundă niciun spin. I-am spus: „Înfigeți-o mai cu putere, nu vă temeți că voi suferi foarte mult, pentru că, așa cum dumneavoastră vedeți, este Isus care îmi dă putere”.

            Oricât a încercat, a fost imposibil să reușească. Atunci mi-a spus: „Nu am această putere să o fac. Și pentru că sunt oasele cele care trebuie străpunse de acești spini, nu este în puterea mea să o pot face”. Apoi m-am adresat dulcelui meu Isus, spunându-i: „Tu vezi că părintele nu știe s-o pună [coroana], pune-o chiar Tu”.

            Și așa, Isus și-a întins mâinile Sale și într-o clipă a făcut ca toți spinii să pătrundă în capul meu, cu o mulțumire și o durere de nedescris.

            Apoi, împreună cu Confesorul l-am rugat pe Isus să-și reverse amărăciunile [în mine] pentru a cruța oamenii de atâtea calamități pe care le revarsă asupra lor, așa cum părea în această zi că era pregătită o grindină puțin mai departe de noi; ca răspuns la rugăciunile noastre, Domnul a revărsat doar puțin.

            Mai mult de atât, din moment ce continuam să-l văd pe Confesor, am început să mă rog lui Isus pentru el, spunându-i: „Bunul și dragul meu Isus, Te rog să-i dai har Confesorului meu, ca să-ți aparțină Ție cu totul cum dorește inima Ta și, de asemenea, să-i oferi sănătate trupească. Tu ai văzut cum a colaborat [cu mine], pentru a Te alina, în ceea ce privește capul cu spini, cât și reversarea [în mine]. Dacă nu a reușit să-mi înfigă spinii în cap, nu a fost din cauza voinței lui, nici pentru a nu Te alina, ci pentru că nu era în puterea lui. De aceea chiar și pentru aceasta trebuie să îl asculți. Deci, spune-mi, singurul și unicul meu Bine, îl vei face bine fie în suflet, fie în trup?”

            Isus mă auzea, dar nu îmi răspundea. Iar eu Îl rugam cu și mai multă insistență, spunând: „În această dimineață nu Te voi lăsa, nici nu voi înceta să mă rog, dacă nu îmi dai cuvântul că mă vei asculta pentru ceea ce Îți cer pentru el”. Dar Isus nu spunea niciun cuvânt.

            La un moment dat ne-am aflat înconjurați de persoane, care păreau că stăteau în jurul unei mese și mâncau. Era o porție și pentru mine. Isus mi-a spus: „Fiica Mea, mi-e foame”.

            Iar eu: „Porția mea ți-o dau Ție. Nu ești mulțumit?”

            Și Isus: „Da, dar nu vreau să fiu văzut, că sunt [aici]”.

            Și eu: „Ei bine, mă voi face că o iau pentru mine și Ți-o voi da fără să fiu observată”. Și așa am făcut.

            Puțin după aceea, Isus, ridicându-se în picioare, și apropiindu-și buzele Sale de fața mea, a început să [scoată] sunete din gura Sa, precum un sunet de trâmbiță.

            Toți acei oameni au început să se îngălbenească [la față] și tremurau, spunând între ei: „Ce este?” Ce este? Acum vom muri!”

            I-am spus: „Domnul meu, Isus, ce faci? Cum? Până acum nu voiai să fii văzut și apoi ai început să suni? Stai liniștit, stai liniștit, nu îi face pe oameni să le fie frică, nu vezi că toți se înspăimântă?”

            Și Isus: „Acum nu e nimic. Ce va fi când voi suna brusc mai puternic? Va fi atât de mare teama care-i va cuprinde, încât extrem de mulți vor părăsi viața!”^[1]

            Iar eu: „Adoratul meu Isus, ce spui? Mergi mereu cu gândul de a face Dreptate? Dar te rog, nu, milă, milă Te rog, pentru poporul Tău!”

            Isus a luat aspectul Său dulce și binevoitor, iar eu, continuând să îl văd pe Confesor, am început din nou să-L necăjesc pe Isus și El mi-a spus: „Îl voi face pe Confesorul tău ca pe un copac altoit în care copacul vechi nu se mai recunoaște, nici în sufletul lui, nici în trupul lui. Și, ca garanție, te-am dat în mâinile lui ca victimă, pentru a-i fi de folos”.

---

^[1] Aceste cuvinte profetice și misterioase ar trebui luate în considerare în lumina 1Tes 5,16, 1Cor 15,52 și a capitolului din 27 octombrie 1922 (Volumul 14 al Luisei). Putea mintea Luisei să gândească atât de multe?

            În această dimineață, dulcele meu Isus voia să continue să glumească și să mă facă să-mi pierd răbdarea; venea și-mi punea mâinile pe față voind să mă mângâie, dar în același moment dispărea; venea din nou, își întindea brațele în jurul gâtului meu dorind să mă îmbrățișeze. Dar în timp ce le întindeam pe ale mele pentru a-L îmbrățișa, fugea ca un fulger fără să Îl pot găsi. Cine poate spune durerile inimii mele? În timp ce inima mea înota în această imensă mare de durere, simțind că îmi pierd viața, a venit Mama Regină, purtându-L în brațele ei, ca pe un prunc. Astfel ne-am îmbrățișat toți trei, mama, fiul și eu. Și așa am avut timp să-i spun lui Isus: „Domnul meu Isus, îmi pare că Ți-ai retras harul de la mine”.

            Și El: „Naivo, prea naivă ce ești! Cum poți spune că mi-am retras harul de la tine în timp ce sunt în tine? Care este harul Meu, dacă nu Eu însumi?”

            Am rămas mai confuză decât înainte, văzând că nu reușesc să vorbesc și că, în cele câteva cuvinte rostite, n-am spus altceva decât absurdități.

            Apoi, Regina Mamă a dispărut. Și Isus părea că s-ar închide înăuntrul meu și a rămas acolo.

            În schimb astăzi, la meditație, S-a arătat dormind înăuntrul meu. Îl priveam, dar fără să-L trezesc, contemplându-i chipul Său frumos și fiind mulțumită că cel puțin Îl văd; într-o clipă, a venit din nou frumoasa Mama Regină. L-a luat dinăuntrul inimii mele, scuturându-L în grabă pentru a-L trezi. Și după ce L-a trezit, mi L-a pus din nou în brațe spunându-mi „Fiica mea, nu-L lăsa să doarmă, pentru că, dacă doarme, vei vedea ce se va întâmpla!” Se pregătea o furtună. Pruncul, pe jumătate adormit, și-a întins mânuțele Sale spre gâtul meu și, strângându-mă, mi-a spus: „Mama mea, mama mea, lasă-Mă să dorm”.

            Și eu: „Nani, frumosul meu, nu sunt eu cea care Te împiedic să dormi, ci este Doamna noastră, Mama, care nu vrea [să dormi], iar eu Te rog să o mulțumești; cu siguranță că nimic nu se refuză mamei, și în special, acelei Mame!”

            După ce L-am ținut puțin treaz, a dispărut și așa s-a încheiat.