Îmi aminteam de toate harurile, cuvintele, îndreptările și mustrările [pe care mi le făcea]. Vedeam cu ochiul limpede că întreaga lucrare [realizată] până aici a fost în totalitate opera harului Său și că din mine nu rămânea altceva decât nimicul pur și înclinația spre rău. Îmi dădeam seama, că fără El nu mai simțeam iubirea cu atâta sensibilitate, nici acele lumini atât de clare în meditație, încât stăteam câte două sau trei ore și făceam ceea ce făceam atunci când le simțeam sensibil dar făceam tot ce puteam pentru a împlini toate acestea când simțeam să fac aceasta, pentru că auzeam în mine repetându-se acele cuvinte: „Dacă îmi vei fi credincioasă, voi veni pentru a te răsplăti; dacă vei fi nerecunoscătoare, voi veni pentru a te pedepsi.”
Așa am petrecut când două zile, când patru, mai mult sau mai puțin, după cum îi plăcea Lui. Unica mea mulțumire era să-L primesc în Preasfântul Sacrament. Oh, da, doar acolo Îl găseam, nu puteam să am îndoieli și îmi amintesc că de câteva ori nu s-a făcut auzit, dar L-am rugat, L-am implorat și am insistat mult să se facă auzit, încât mă mulțumea, dar totuși nu iubitor și binevoitor, ci sever.[1]
După ce am petrecut acele zile în starea pe care am descris-o mai sus (mai ales dacă i-am fost credincioasă), îl simțeam întorcându-se în interiorul meu, îmi vorbea mai clar, iar dacă zilele trecute nu am putut să-mi spun în interiorul meu niciun cuvânt, nici să aud ceva, în acest fel am știut că nu este imaginația mea și din moment ce de multe ori spuneam mai întâi – pentru că ceea ce am spus până aici nu spuneam nimic Confesorului niciunui alt suflet viu -; făceam tot ce puteam pentru a corespunde [cerințelor lui Isus], pentru că altfel mă certa, încât nu-mi găseam pacea. Ah, Doamne, ai fost atât de bun cu mine, iar eu atât de rea!
Continuând ceea ce începusem, Îl simțeam în interiorul meu, Îl îmbrățișam, Îl strângeam, și-i spuneam: „Binele meu iubit, vezi cât de amară a fost pentru mine despărțirea noastră?”iar El îmi spunea: „Este nimic prin ceea ce ai trecut, pregătește-te pentru încercări mai grele. De aceea am venit, pentru a dispune inima ta și a o întări. Acum îmi vei spune despre tot ce ți s-a întâmplat, despre toate, despre îndoielile și temerile tale, despre toate dificultățile tale, pentru a te putea învăța cum să te comporți în absența Mea.”
Așadar, i-am povestit despre durerile mele, spunân-du-i: „Doamne, vezi, fără Dumneavoastră nu am putut face nimic bun. Am fost complet neatentă și dezagreabilă la meditație, încât nu am avut curajul să V-o ofer. Când am primit Sfânta Împărtășanie, nu am putut să rămân [în meditație] ore întregi ca atunci când Vă auzeam. Mă vedeam singură, nu găseam cu cine să mă pot înțelege, mă simțeam golită [sufletește] în întregime. Durerea absenței Voastre mă făcea să experimentez agonii mortale, natura omenească voia să se grăbească să scape imediat de acea durere, foarte mult încât îmi părea că nu făceam altceva decât să pierd timpul. Apoi aveam acea teamă că Dumneavoastră întorcându-vă, m-ați fi pedepsit pentru că nu eram credincioasă. De aceea nu știam ce să fac. Aveam și durerea că Dumneavoastră sunteți continuu ofensat, dar și durerea că nu știam când să fac așa cum mai învățat înainte, acele acte de reparare, acele vizite la Preasfântul Sacrament, pentru diferitele ofense pe care Dumneavoastră le primiți. Așadar, spuneți-mi puțin, cum trebuia să procedez?”
Iar El, învățându-mă cu bunăvoință, spunea: „Ai făcut rău că te-ai tulburat atât. Nu știi tu că Eu sunt Duh de pace și că primul lucru pe care ți-l recomand este de a nu tulbura pacea inimii? Când nu poți fi atentă la rugăciune, nu vreau să te gândești la altceva sau la cealaltă, cum este sau cum nu este. Făcând așa, tu însăți chemi neatenția. În schimb, când te afli în acea stare, primul lucru este să te umilești, recunoscând că meriți acele dureri, așezându-te ca un mielușel smerit în brațele călăului, care, în timp ce îl ucide, îi atinge mâna. Așa și tu, în timp ce te vei vedea lovită, istovită, singură, te vei resemna sfintelor mele dispoziții, Îmi vei mulțumi din toată inima, Îmi vei săruta acea mână care te lovește, recunoscându-te nedemnă de acele dureri. Apoi Îmi vei oferi acele amărăciuni, chinuri, plictiseli profunde, rugându-Mă să le accept ca pe un sacrificiu de laudă, de satisfacție pentru greșelile tale și de reparare a ofenselor care Mi se aduc. Făcând așa, rugăciunea ta se va înălța înaintea tronului Meu ca o tămâie foarte parfumată, va impresiona Inima Mea, îți vei atrage noi haruri și noi carisme. Văzându-te smerită și resemnată, cufundată în întregime în nimicnicia ta, diavolul nu va avea putere să se apropie. Iată că acolo unde credeai că ai pierdut, vei avea mari câștiguri.
În ceea ce privește Împărtășania, nu vreau să fii tristă pentru că nu știi să accepți starea. Să știi că este o umbră a durerii pe care am suferit-o în Ghethsemani. Ce va fi când te voi face părtașă la biciuire, spini și cuie? Gândul la durerile mari te va face să suferi cu mai mult curaj durerile mici. Când la împărtășanie te vei afla singură, agonizând, gândește-te că te vreau [să stai] puțin în compania Mea în Grădina Măslinilor. Așadar, așază-te aproape de Mine și fă o comparație între durerile tale și durerile Mele. Vezi așadar că tu ești singură fără Mine, iar Eu sunt singur și abandonat de cei mai credincioși prieteni, care au adormit. Până și Tatăl Meu Divin M-a lăsat singur. Apoi, în mijlocul durerilor îngrozitoare, când eram înconjurat de șerpi, de vipere, de câini furioși, ce reprezentau păcatele oamenilor chiar și păcatele tale, care contribuiau să Mă mistuie de viu. Inima Îmi era copleșită de asemenea contracții, simțind că ar fi fost sub presă, încât am transpirat Sânge. Spune-Mi, când ai mai suferit tu atât de mult? Așadar, când ești fără Mine, când ești îndurerată, golită de orice consolare, preaplină de tristețe, de greutăți, de dureri, vino lângă Mine, șterge-Mi acel sânge, oferă-Mi acele dureri pentru ușurarea agoniei Mele foarte amare. Comportându-te astfel vei găsi modul în care să poți sta cu Mine după Împărtășanie. Nu înseamnă că nu vei suferi, pentru că durerea cea mai amară pe care o pot da sufletelor dragi Mie, este să le privez de Mine, dar tu, gândindu-te că prin acea suferință a ta Îmi vei da Mie alinare, vei fi chiar mulțumită.
Referitor la vizitele și actele tale de reparare, trebuie să știi că tot ce am făcut în cursul celor treizeci și trei de ani, de când M-am născut și până am murit, continui în Sacramentul Altarului. De aceea vreau să mă vizitezi de 33 de ori pe zi, onorând anii Mei și să te unești împreună cu Mine în Preasfântul Sacrament al Sfintei Euharistii, cu propriile Mele intenții, adică de reparare și de adorație. Aceasta o vei face în toate momentele zilei. Primul gând al dimineții să zboare imediat în fața Tabernacolului, unde stau din iubire pentru tine, iar ultimul gând al serii, în timpul somnului, înainte și după masă, la începutul tuturor acțiunilor tale, în timpul mersului și al muncii, [gândul să-ți fie la Tabernacol].”
În timp ce îmi spunea așa, mă vedeam în întregime confuză și, neștiind dacă pot reuși să fac acestea, i-am spus:„Doamne, Vă rog să stăm împreună, ca să mă pot obișnui să le fac, deoarece cu Dumneavoastră pot face totul, dar fără Dumneavoastră, ce pot face, sărmana de mine?”
Iar El a adăugat cu bunăvoință: „Da, da, te voi mulțumi. Când te-am părăsit vreodată? Pentru bunăvoința ta, vreau să-ți ofer ajutorul de câte ori ai nevoie.” Și așa făcea.
[1] A-l auzi pe Isus sau a-L vedea nu depindea de dorința Luisei, după cum ea concluzionează (termină) mai târziu.
Voința Divină 